Băiețelul și familia de pitici

Era deja seară. Și frig. Deși noiembrie fusese blând în dimineața acelei zile și soarele încălzise generos pe toată lumea, acum era tare frig. Porniseră încetișor către locul în care urmau să petreacă sărbătoarea lămpașelor, părinți și copii, călăuziți de glasul și pașii doamnei învățătoare. Băiețelul cu păr de aur mergea alături de colegii săi, dar își urmărea mama în mulțime, să se asigure că e pe urmele lui. Se îndreptau către un parc din apropierea școlii fiecare ținând lampionul făcut cu propriile mânuțe în care urmau să aprindă luminiță pe care să o ofere în dar piticilor care au grijă de natură pe timp de iarnă. Mama băiețelului cu păr de aur era tare impresionată de această sărbătoare și o aștepta cu aceeași emoție ca și copiii. Pe la jumătatea drumului, băiețelul se desprinse de lângă colegii lui și păși hotărât spre mama sa, care rămăsese ceva mai în urmă.

– Vreau să mergem acasă! Acum!

– Cum să mergem acasă? Păi e sărbătoarea lămpașelor.

– Da. O sărbătoare stupidă. Mi-e frig și mi-e foame și urăsc sărbătoarea asta. Vreau acasă.

Mama nu se așteptase la asta. Toată bucuria ei se împrăștia în aer ca picurii de ploaie care începeau să se pulverizeze în lumina felinarelor de pe stradă. Ce să facă acum? Se întreba care să fie sursa supărării lui. Totul părea în regulă mai devreme când ajunsese la școală. Cercetă să vadă despre ce putea fi vorba. Dar copilul cu păr bălai o ținea pe-a lui. Mama se necăji. ”De ce trebuia să-l apuce chiar acum? Cum să-l convingă să mai rămână puțin?” Tot schimbând replici, au ajuns la intrarea parcului, însă băiatul nu mai contenea cu nemulțumirile și cerea insistent să plece acasă. Au intrat în parc. Pini înalți se conturau în semiîntunericul serii și răspândeau un miros puternic de rășină. Ici și colo era câte un felinar care răspândea lumină atât cât să nu te simți în mijlocul pădurii. Ceata de copii o luase de-a dreptul prin iarba umedă și prin frunzele așternute covor la pământ. Frigul se întețea, însă entuziasmul creștea. Până și băiețelul nervos rărise protestele și trăgea cu urechea curios la ce urma să le spună învățătoarea.

– Bine. Stăm numai puțin, dar după ce aprindem lămpașul plecăm imediat.

În curând, glasurile gălăgioase ale copiilor s-au armonizat ușor, cântând împreună cântec de lumină:

Eu merg cu lămpașul în mână

Lămpașul de mine făcut!

Sus stele sclipesc bucuroase,

Lămpașul sclipește tăcut.

Lămpaș luminos

Sclipește voios,

Rabimbăr, rabambăr, ra-bum-bum-bum!

Doamna învățătoare trecea pe la fiecare și le aprindea lumânărelele din lămpașe. Băiețelul cu păr de aur îi arunca în continuare mamei priviri pline de protest. Mama era necăjită că acesta nu reușea să intre în starea de sărbătoare și îi părea rău că pierdea emoția momentului. Urma acum să ducă lumina pe la rădăcinile copacilor, să o dăruiască piticilor care aveau grijă de ei peste iarnă și să-și găsească un prieten copac.

– Știi, pe lângă arborii aceștia sunt familii de pitici. Ți-ar plăcea să găsim una?

– Nu cred așa ceva. Nu există pitici și oricum nu i-am găsi. Eu tot vreau acasă.

– Bine, mergem , dar oricum trebuie să-l așteptăm pe tatăl tău să ne ia. Hai până atunci să căutăm și noi un prieten copac.

Copilul se lăsă înduplecat și când auzi că alți colegi strigau că au găsit pitici, deveni dintr-o dată curios și se întreba dacă e adevărat. Căută și el un copac și când apropie lămpașul de tulpina acestuia, ce să vezi? Printre frunzele umede zări un pitic, doi, apoi încă unul până la o întreagă familie cu cinci pitici. Ochii îi sclipeau în lumina palidă a lămpașului. Era adevărat. Chiar erau pitici aici. Îi ridică de jos și-i înșira între palmele lui micuțe, cercetându-i cu băgare de seamă ca nu cumva să-i rănească. Îi măsură și văzu că sunt mamă, tată și trei copilași – la fel ca și el cu familia lui. Ce întâmplare! Zâmbea.

– Putem să-i luăm cu noi?

– Cred că da. Uite! Și ceilalți copii și-au găsit pitici.

Privea în jur cu încântare și apoi cu drag la piticii lui. Îi așeză cu grijă în buzunar. Au îmbrățișat copacul și i-au mulțumit. Au pornit apoi sa caute și pe la alți copăcei. Ceata de copii cercetase cu amănuntul prin tot parcul și părea că fiecare își găsise câte o familie de pitici. Dar, când au privit cu atenție la rădăcina unui alt copac au găsit un piticuț mic, mic de tot, cât o unghie de mic. Că e de mirare cum de l-au văzut. Băiețelul l-a ridicat cu grijă.

– Sărăcuțul! S-a pierdut de familia lui. Nu-i nimic, mititelule. O să am eu grijă de tine.

L-a așezat alături de ceilalți pitici în buzunar, gândindu-se că trebuie să fie tare speriat că s-a rătăcit de ai lui.

Parcul era împânzit de lămpașe luminoase care sclipeau voioase în mâinile copiilor însuflețiți de căutarea piticilor. Ploaia măruntă și rece părea să nu răzbească bucuria pruncilor, iar părinții se încălzeau și ei din râsetele celor mici. În lumina plăpândă a felinarelor din parc, câteva mame împărțeau fursecuri și turtă dulce și copiii primeau în dar de la învățătoarea lor câte o pietricică magică, semn al anotimpului rece ce urma să înceapă. Dar din dar, se țesea o pânză nevăzută de lumină și iubire între sufletele celor prezenți.

– Până la urmă nu a fost rău deloc la sărbătoarea lămpașelor. Acum hai să-i ducem pe pitici acasă.

Și porni hotărât prin ploaie către poarta parcului. Nu mai rămăsese nici urmă din furia și revolta lui. Acasă și-a petrecut seara întreagă cu piticii: tatălui pitic i-a confecționat o mantie și pe piticul mic cât unghia l-a încredințat mamei pitic. Mai târziu, i-a luat cu el în pat și a povestit până târziu cu mama lui despre copiii care rămân fără familii, despre cum uneori simte că locul lui nu e aici, pe planeta asta și îi este extrem de greu cu sentimentul acesta, despre plâns și cât de vindecător este să plângi bine câteodată, despre cum s-a făcut Dumnezeu și de când există El, despre planete și galaxii. Apoi au calculat câți ani o să aibă el când mama va avea 99 și s-a gândit că la 73 de ani nu prea o să-i poată fi de ajutor mamei. Au hotărât în final să construiască o căsuță familiei de pitici și să facă un film despre ei … tatăl pitic era director la fabrica de ciuperci…

Băiețelul cu părul de aur adormi cu familia de pitici lângă el. Peste ei, lumina blândă a lămpașului trimitea raze plăpânde, mângâietoare și vindecătoare.

Prințesa Fluture - Poveste - De Iulia Hașdeu

A fost odata un rege si o regina, care stapaneau doua tari, cele mai mari si mai frumoase de pe pamant; acest rege si aceasta regina erau atat de buni si atat de iubiti de poporul lor, incat traiau cu totii in fericire si belsug. Ca o incununare a fericirii lor, regina dadu nastere unei fetite, la al carei botez chema pe cele sapte zane ale regatului. Una dintre zane, numita Darnica, era totodata si nasa reginei pe care o iubea nespus de mult. De aceea ii facu micutei printese un dar deosebit: ii dadu o frumusete fermecatoare. Cea de-a doua zana o inzestra cu o intelepciune neobisnuita; a treia cu bunatate; a patra cu inteligenta deosebita si istetime patrunzatoare, cea de-a cincea a inzestrat-o cu talent in toate artele; a sasea cu modestie, iar a saptea cu gingasie.

I-au dat numele Incantatoarea, iar regina a incredintat-o cu bucurie ingrijirilor zanei Darnica. Zana a luat de indata fetita in palatul ei, care era in intregime din marmura alba, si acolo a crescut-o cu ingrijiri deosebite, dindu-i educatia ce se cadea unei printese.

Incantatoarea avea 15 ani si era de o frumusete ce-ti lua ochii. Avea toate talentele: canta ca o privighetoare, dansa ca o zana, canta la toate instrumentele, in plus - era atotstiutoare.

Regele si regina, neavind alti copii, o iubeau ca pe ochii din cap. Trecand anii, parintii ei s-au gandit ca trebuie sa o marite si pentru aceasta au vrut sa aiba un tablou cu chipul ei, dar nici un pictor nu i-a putut face un portret care sa-i semene; atunci, zana Darnica, careia regina ii povesti necazul cu pricina, a sfatuit-o:

- Marita regina, fata voastra e atat de frumoasa ca nu poate fi pictata de nimeni; dar intrucat este tot atat de priceputa pe cat e de frumoasa, ea ar putea, uitandu-se in oglinda, sa-si faca singura portretul; astfel, printii si regii carora le veti trimite acest tablou, vor fi deopotriva de incantati, atat de frumusetea, cat si de talentele ei.

- Ai dreptate, spuse regina. Si, de indata chema la ea pe printesa si ii spuse sa-si faca portretul, ceea ce tanara fata indeplini imediat. Peste doua zile tabloul era gata; era de-o asemanare izbitoare, iar regele si regina, dupa ce-si imbratisara fiica, trimisera un ambasador cu portretul pe la regii vecini.

Toti regii tineri si printii, incantati de farmecul si de talentul printesei, venira imediat la curtea tatalui Incantatoarei, si la vederea printesei ramaneau muti de admiratie si se indragosteau nebuneste de ea. Incantatoarea, care era foarte modesta, le multumi tuturor acestor printi cu gratie, dar n-a ales pe niciunul de sot.

Dezamagiti, atat regele cat si regina, nu stiau ce sa creada despre refuzul fiicei lor si, intr-o zi, tatal ei o zari in gradinile palatului; era imbracata intr-o rochie larga de matase alba ca pielea ei; parul de aur cadea in bucle pana la pamint invaluind-o ca o pelerina luminoasa; se plimba visatoare pe marginea lacului. Regele o admira in tacere, apoi, apropiindu-se de ea, ii spuse:

- Fiica mea, stii ca va trebui sa te mariti?

- Da, tata, raspunse Incantatoarea, stiu asta; dar ce vrei, nu-mi place niciunul din acesti printi frumosi care au venit aici anume sa ma vada.

- De ce, Incantatoareo?

- Nu stiu, tata, s-ar parea ca nu am darul de-a indragi vreun barbat.

Regele se indeparta ginditor; se duse s-o gaseasca pe zana Darnica si ii povesti discutia cu printesa. Zana se ingrijora.

- Marite rege, spuse ea, la nasterea fiicei tale, surorile mele si eu i-am dat toate calitatile pentru ca ea sa fie perfecta, dar am uitat sa-i dam darul de-a iubi.

- Nu s-ar putea indrepta aceasta greseala? striga regele. Oh, cat v-as fi de recunoscator. Zana lua o carte, o deschise, citi cateva cuvinte scrise cu litere de aur pe file de satin alb si spuse:

- Pot indrepta aceasta greseala, dar cu o conditie.

- Care?

- Timp de un an, printesa Incantatoarea sa fie preschimbata in fluture, simbolul sufletului. Primesti? Regele era uimit. Zana ii zimbi cu bunatate.

- Accepta, ii spuse; fii linistit; eu voi veghea asupra finei mele. Altceva nu pot face pentru ea.

- Insa regina nu se va invoi niciodata.

- O voi face pe regina sa inteleaga. Sa ai incredere in mine.

- Primesc, zise in sfirsit regele; dar ce voi spune tinerilor si mai ales printului Viteaz, care o iubeste nebuneste pe

fiica mea?

- Spune-le tuturor ca acum e bolnava, dar se va insanatosi curand si... restul ma priveste pe mine. Du-te fara grija, vei fi multumit. Regele pleca tulburat, sovaitor; Zana Darnica se urca intr-o caleasca faurita din azur si aur,

trasa de patru porumbei albi, si ajunse la palat inaintea regelui; cu o lovitura de bagheta ea transforma printesa intr-un fluture cu aripile smaltuite in mii de culori, atat de frumos ca nicicand nu va mai fi unul asemanator.

Incantatoarea isi pastra toata puterea de gandire de dinainte; si sub aceasta noua forma se inalta in vazduh, apoi cobori si merse de se aseza pe un trandafir. In acest timp regina, disperata, fu mangaiata de zana cea buna, insa printul Viteaz ramase neimpacat. El era unicul fiu al unui rege puternic; era frumos, indatoritor, glumet, istet si atit de curajos incat l-au poreclit Viteazul datorita vitejiei sale. El se indragostise de printesa numai la vederea portretului ei, iar de cand o si cunoscuse, o auzise vorbind, cantand, o vazuse dansand, dragostea lui nu mai cunostea margini; n-o vedea decat pe ea, n-o auzea decat pe ea, nu se gandea decat la ea. Nu se credea iubit si asta-l necajea tare, dar el inca mai spera atunci cind regele ii anunta asa-zisa boala; vestea aceasta l-a dus la disperare:

-Voi muri, striga el, daca nu o vad pe printesa doua zile. Si ros de suparare, din glumet si vesel cum era, a devenit trist, linistit si visator. Apoi, vazind c-a trecut o luna si ca frumoasa printesa nu mai aparuse, cazu bolnav. Tanarul print zacea cat era ziua de lunga. La aceasta veste, regele, tatal sau, il aduse la el ca sa poata fi ingrijit mai bine, dar printul era pe moarte. Batrinul rege, disperat, scrise tatalui Incantatoarei implorindu-l sa i-o trimita pe fiica sa, asa bolnava cum era, jurand ca o va ingriji ca pe propriul sau copil.

In acest timp, printesa preschimbata in fluture a ajuns la palatul tatalui lui Viteaz si, intr-o zi cand printul bolnav lua aer in gradina palatului, el zari insecta gratioasa care de departe stralucea in soare ca o piatra pretioasa. La randul ei, Incantatoarea il recunoscuse pe print si incepand deja sa-l iubeasca, ea ar fi dorit ca el s-o prinda. Printul porunci unui paj din suita sa sa i-l prinda. Pajul incepu sa alerge dupa fluture. Incantatoarei ii fu teama la inceput, apoi simti o mila adanca pentru Viteaz, care era atat de palid si slabit de suferinta incat aproape nu-l recunoscuse. Cum ea il iubea, se lasa prinsa de pajul care o aduse printului. Acesta nu mai vazuse in viata lui un fluture atat de frumos si, cum se distra sa faca un insectar, isi spuse ca acest fluture va sta foarte bine alaturi de alte raritati pe care le colectionase. Lua un ac de aur si spuse unuia dintre insotitori:

- Adu-mi o bucata de catifea rosie, vreau sa infig acest frumos fluture in catifea, asa va fi de un efect grozav!

Incantatoarea se infiora; inimioara ei ingheta; trebuia deci sa moara de mana aceluia pe care-l iubea! N-are importanta; ea l-a vazut, asta-i destul.

Isi astepta deci moartea cu resemnare. Pajul se intoarse cu o perna frumoasa de catifea rosie. Printul apuca fluturele cu o mana, iar cu cealalta ii infipse acul in corp. In clipa aceea, Incantatoarea simti in venele ei mici un frig de gheata, si apoi nu mai simti nimic. Corpul se lungi, aripile disparura si ea se arata inaintea printului uluit, asa cum fusese inainte de preschimbare, frumoasa ca o zi insorita. Era imbracata intr-o rochie de voal alb, captusita cu albastru; parul de aur cadea pina la picioarele-i micute; avea in cosite o coronita de “nu-ma-uita”; ochii ei, mai senini decat azurul cerului aveau o stralucire astrala; gatul alb si gingas era inconjurat cu un sirag de perle si safire, iar bratele erau impodobite cu bratari. Printul cazu la picioarele ei impins de iubire, iar cei din suita sa, muti de admiratie, alergara sa anunte regelui aceasta minune.

Regele sosi in graba, urmat de intreaga curte si, la vederea frumusetii de neinchipuit a printesei, ramase uluit; deodata aparu in vazduh zana Darnica, in caleasca sa.

-Rege, spuse ea, iat-o pe printesa Incantatoarea cu care fiul tau va fi casatorit de astazi inainte. Printe Viteaz, aceasta fiinta frumoasa, desi inzestrata cu toate calitatile, nu te-ar fi putut face fericit pentru ca ea nu putea iubi, de aceea Zanele au hotarit sa-i dea infatisarea de fluture, simbol al sufletului, si sa ramana asa timp de un an, sau pana cand ea va fi prinsa si ucisa de tine. Acum ti-o incredintez plina de iubire pentru tine; fiti fericiti si cind veti avea nevoie de ceva, amintiti-va de zana Darnica. La aceste cuvinte Zana isi lua zborul si disparu. Printul se casatori chiar in seara aceea, cu frumoasa printesa; serbarile au tinut mai mult de o luna de zile. Regele, vazind calitatile fiului sau si simtindu-se batran, l-a pus rege in locul sau. Regele Viteaz si regina Incantatoarea domnira timp indelungat, fericiti si uniti.

Povestea celor trei magi

sursa

Într-o țară îndepărtată, în partea aceea de unde răsare soarele în fiecare dimineață, trăiau niște împărați mari, puternici și bogați. Erau trei la număr. Lumea le zicea „ cei Trei Crai de la Răsărit”.Ei stăpâneau peste o mare întindere de pământ aveau și mulți slujitori. Dar acești trei crai nu erau vestiți în lume numai pentru averea lor, nici numai pentru că se îmbrăcau în veșminte înfrumusețate cu aur, ci mai ales pentru că erau foarte înțelepți. Palatele lor erau pline de cărți și ei cunoșteau tot ce scria în aceste cărți. Citeau mereu și cătau după noutăți. Ba, ce să vă mai spun? Craii aceștia știau citi și în stele. De multe, ori, noaptea, când cerul era senin, ei se urcau într-un turn înalt, care se fla în mijlocul unei curți frumoase, și citeau în stele, ce are să se întâmple în zilele următoare.
În noaptea cînd s-a născut pruncul Iisus la Vifleem, Cei Trei Crai, tocmai se urcaseră în turnul cel vestit. Priveau mereu spre cer, căci vremea era frumoasă

–  Fraților, zise deodată, unul dintre craii cei vestiți. Ia uitați-vă în partea aceasta. Nu vedeți și voi o stea mult mai mare și mai strălucitoare decât toate celelalte stele?

– Ai dreptate, frate dragă. ei, dar cât de frumoasă e steua aceea, se mirau și ceilalți doi împărați.  Numai acum a răsărit pe cer. Trebuie că s-a întâmplat un lucru mare.

– Stați puțin! zise din nou, cel mai bătrân dintre împărați, care stătea acum cu degetul arătător lipit de frunte. Se vede că se gândea la un lucru despre care auzise mai demult. Într-o carte mare, mare, e care am citit-o și pe care o am tocmai în casă, stă scris că de se va ivi cândva pe cer o stea mai luminoasă decât toate celelalte, adică o stea cum e aceea pe care o vedem acum, să se știe că a venit pe lume împăratul împăraților, Domnul domnilor. Și în cartea aceea nu sunt scrise minciuni, că e scrisă, doar, chiar de mâna lui Dumnezeu.

– Ei, apoi dacă așa stă treaba, atunci să ne pregătim de drum, să colindăm toată lumea și să nu ne întoarcem acasă, pănă când nu von da peste acest împărat vestit, ziseră ceilalți doi crai.
Încă, în noaptea aceea minunată, își pregătiră cele trebuitoare pentru drum: își luară merinde, veșminte frumoase, daruri scumpe, covoare minunate, bani de aur și altele. Puseră apoi niște stofe lungi și colorate pe cămilele lor și, când totul fu gata, încălecară să plece în lumea largă, să-l afle pe împăratul împăraților. Dar încotro să-l apuce? Pe ce drum să-și îndrepte pașii, căci lumea e mare și cei trei crai nu știau unde se află Vifleemul. Grea întrebare! Însă privind spre cer, văzură îndată cum mergea încet steaua cea strălucitoare.

– Să ne luăm după stea, căci ea ne va conduce la împăratul cel vestit, zise unul dintre crai. Și cum mergea steaua, așa mergeau și cei trei crai. Când se oprea ea, se opreau și ei îm drum. Dar și când se opreau ei, ca să se odihnească, steaua încă îi aștepta mereu.

Așa au mers ei multă cale. Au trecut peste ape mari, peste dealuri și munți, peste câmpii cu flori și iarbă, peste pustietăți calde și secetoase, unde nu aflau nici măcar un picur de apă, ca să-și potolească setea. Obosiseră și bietele cămile de atâta drum, dar steaua tot nu se oprea, ce alerga mereu, mereu pe cer.

Uneori, mai dădeau craii și peste un sătuleț.

– Nu știți cumva unde s-a născut împăratul împăraților? întrebau ei pe săteni.

– Împăratul împăraților? nici n-am auzit despre așa ceva, răspundeau aceștia.

– Dar noi am văzut steaua Lui, cea luminoasă, sus pe cer.

– Ei, apoi, voi sunteți oameni învățați și de aceea ați aflat despre un lucru atât de mare. Dar, noi, niște săteni nepricepuți, de unde era să știm ceva despre nașterea unui asemenea împărat vestit?

– Și craii, însoțiți de servitorii lor, plecau mai departe după stea.

Deodată, se treziră în fața unui oraș mare, mare. Era Ierusalimul.

– Oare nu se va fi născut aici, împăratul cel vestit? se întrebau ei. Oraș mai frumos și mai mare decât acesta n-am întâlnit până acum în calea noastră.

– Unde-i steaua? zise peste puțin unul dintre crai. Căci în vremea cât stătuseră ei de vorbă, steaua se ascunsese după un nor întunecos.

– Ce ne facem acum? Steaua cea luminoasă s-a ascuns, drumul nu-l cunoaștem și nici nu aflăm pe cineva mai priceput, care să ne arate locul, unde s-a născut împăratul căutat atâta vreme. Te pomenești că trebuie să ne întoarcem în țara noastră, fără să-l fi flat pe vestitul împărat, își ziceau craii.

– Știți ce zic eu? să intrăm în Ierusalim. Aici locuiește un împărat cam așa cum suntem noi. El se cheamă Irod și este împăratul evreilor. Să-l întrebăm pe dânsul, poate să știe ce căutăm noi de-atâta vreme.

– Bine zici, așa să facem, răspunseră ceilalți doi crai.

Și întrară în Ierusalim. Cotiră pe o stradă mai îngustă, apoi pe altele mai largi și frumos pietruite, și ajunseră într-o piață mare. Acolo era palatul lui Irod. Soldați mari și puternici, înarmați cu suluți și săbii, stăteau de pază, ca să nu pătrundă nimeni înauntru.

– Am dori să stăm puțin de vorbă cu stăpânul vostru, ziseră craii către soldați.

– Îndată. Așteptați numai să-l vestesc, zise un soldat, care alergă sprinten spre treptele ce duceau la Irod.

Craii așteptară.

– Stăpânul nostru, Irod, vă poftește în palat. Întrați fără teamă, zise soldatul, care se întorsese de la împăratul evreilor.

Craii intrară. Iată-i față în față cu Irod. Abia mai stăteau pe picioare când văzură chipul acestuia. Căci irod era are, nefru la față și încruntat la privire. Se cunoștea, după înfățișare, că o răutate fără margini îl rodea la suflet.

– Cine sunteți  și ce căutați prin țara mea? îi întrebă îndată Irod.

– Să ne ierți, măria ta, răspunse cel mai bătrân dintre crai și pentru ceilalți doi. Noi suntem niște împărați din Răsărit. Poate vei fi auzit de numele și de împărăția noastră. Mai suntem și cititori de stele. Și într-o noapte, pe când priveam spre cer, am văzut răsărind o stea mare și strălucitoare. Nici una nu era pe cer ca aceea. Îndată am înțeles, că s-a născut undeva împăratuș împăraților, stăpânul lumii. Am plecat, așasar să-l aflăm și să ne închinăm lui. Până aici, la Ierusalim, ne-a condus chiar steaua despre care îți vorbim. Acum ea s-a născut în nori și nu mai cunoaștem drumul care să ne ducă spre locul nașterii lui.  Maria ta, fiind cel mai înțelept om din această țară, poate că știi. N-ai vrea să ne arați drumul?

-Ei, apoi v-ați înșelat amarnic. Căci în țara mea nu s-a născut nici un împărat. Și nici nu se poate naște. Eu sunt, aici, și voi fi întotdeauna singurul stăpân.

 Irod tremura de mânie.El credea că împăratul despre care vorbesc craii, o să-i ia împărăția. Și îndată porunci să se adune la sfat toți înțelepții din țara sa.

– Știți ceva despre un împărat, care să se fi născut în țara mea? îi întrebă el.

– Măria ta, în cărțile noastre cele sfinte, stă scris că acest împărat se va naște în Vifleem. Poate se va fi chiar născut, dacă spun acești măriți crai, răspunseră cei învățați.

Acum crescu și mai mult mânia lui Irod. Îi venea să reteze capul tuturor celor dinaintea sa. Iar dacă l-ar fi avut în față pe pruncul Iisus, îndată l-ar fi sfârtecat în mii de bucăți. Dar se stăpâni, căci era șiret… și se gândi, că m-ai bine să afle de la crai unde se află Iisus, ca pe urmă să-l ucidă.

– Ați auzit vorbele învățaților mei? Puteți pleca la Vifleem duceti-vă și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc; dacă îl veti găsi, vestiți-mă, ca să mă duc și eu sa mă închin Lui( Matei 2,8), minți Irod.

– Sănătate, mărite împărate. Vom face întocmai cum ne-ai sfătuit ziseră craii.

Și făcând o plecăciune adâncă, în fața lui Irod, plecară.

Cotiră iarăți pe mai multe străzi. Lumea se uita mirată după cei trei crai. Căci așa oameni învățați și frumoși la chip, nici că se mai văzuseră. După o vreme, craii ajunseră în marginea orașului  Ierusalim.

– Încotro va fi Vifleemul? căci în orașul acela au spus învățații lui Irod că s-a născut împăratul căutat de noi, zise unul dintre ei.

– Uite, steaua! Steaua cea luminoasă, care ne-a condus până aici. A ieșit din nori, strigă al doilea craai.

– Apoi, atunci e ușor. Ne luăm după stea și o să ajungem la locul căutat, zise și al treilea.

Și plecară.

Drum prea mult, n-au făcut de la Ierusalim. Și, când nici ni se gândeau, steaua stătu locului, tocmai deasupra peșterii, unde născuse Pruncul Iisus.

– Priviți, steaua s-a oprit. Te pomenești că în grajdiul acesta s-a născut împăratul împăraților, zise craiul cel bătrân.

– Întrăm și cercetăm, ziseră și ceilalți doi.

Și intrară. Abia au pășit înăuntru că au și rămas încremeniți. Bătrânul Iosif stătea liniștit și privea spre prunc. Maria, Sfânta Mamă a Domnului, îl ținea pe Iisus în brațe și privea de bucurie prea multă. Niște raze strălucitoare înconjurau fața pruncului Iisus.

– Mărire Ție, Domnul domnilor, Împăratul împăraților, Iisuse, Stăpân al lumii întregi, ziseră cei trei crai îngenunchind în fața Pruncului Sfânt.

Mult au stat ei așa, cu fața la pământ, sărutând locul unde s-a născut Fiul Lui Dumnezeu. Apoi s-au ridicat. Fiecare scotoci în punga lui de piele scumpă și scoase daruri pentru Domnul: aur, smirnă și tămâie.

– Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, primește darurile noastre, ziseră cei trei crai de la răsărit, așezând la picioarele lui darurile.

Mai făcură o plecăciune și, încet, în liniște, pășind numai pe vârful degetelor, ca să nu-L supere cumva e Copilul Sfânt, ieșiră din staul.

– Să ne întoarcem la Irod și să îi ducem vestea cea mare și bună, vestea că L-am aflat pe Iisus, își ziceau acum craii.

– Nu faceți una ca aceasta. Ori aveți de gînd să-L duceți spre moarte pe Iisus? nu vă întoarceți pe la Irod, căci sufletul lui e plin de răutate și vrea să ucidă pruncul.

– Dar, cine ești tu?

– Eu sunt îngerul lui Dumnezeu și sunt trimi ca să va aduc vestea.

– O, atunci n-o să ne întoarcem în nici un chip pe la Irod.

Îngerul, zbură spre cer, iar craii, plini de veselie, se îndreptară, pe altă cale, spre țara lor vestită din Răsărit.

“Hristos în școală”, Dumitru Călugăr

Preluat de pe https://jurnalspiritual.eu/cei-trei-crai-de-la-rasarit/ 

Citește și zâmbește, Moș Crăciun sosește!

Ziua bună cu soare tuturor! Iată că revin cu noutăți legate de sezonul de iarnă care tocmai începe. Deși se putea și mai repede dacă mă iau după nerăbdătorii care deja au început să comande cărticelele de Crăciun. 

Anul acesta avem trei modele de cărți care pot fi oferite în dar copiilor noștri năzdrăvani și pe toate le găsiți aici pe blog. Ca să vă fie mai ușor vă las link către fiecare dintre ele, uite-așa:

Salvează-l pe Moș Crăciun - se potrivește cu succes copiilor mai măricei, de peste 6 anișori. Și se poate comanda și în limba engleză. 

Scrisoare de la Moș Crăciun - este o carte numai bună de oferit pentru a încuraja lectura și dragostea pentru cunoaștere și este potrivită de asemenea copiilor mai mari de 6 ani.

În așteptarea lui Moș Crăciun - este o poveste tare emoționantă despre compasiune, prietenie și altruism și se potrivește copiilor de toate vârstele (0-99 de ani). Se poate comanda și în variantele engleză sau germană. 

Cărțile personalizate pot fi oferite în dar copiilor voștri, copiilor prietenilor și colegilor voștri, la școală și la grădiniță cu ocazia sebărilor de final de an sau chiar colegilor de birou pentru sensibilizarea și emoționarea lor atât cât să le iasă ochii plini de steluțe în poza de sfârșit de an. 

Despre energia în care lucrez la acest proiect drag sufletului meu am mai scris aici. 

Vă invit, așadar, în spirala iubirii. 

Pace și bucurii tuturor!

Legenda Sfântului Martin

E început de noiembrie și ne pregătim de sărbătoarea lămpașelor. Copacii sunt aproape complet desfrunziți, ziua e tot mai scurtă, iar noi intețim focul interior ca să compensăm lumina tot mai puțină din exterior. Afară e din ce în ce mai frig și căldura caselor devine tot mai îmbietoare. Îmi amintesc de soba din casa bunicilor și de zilele geroase în care ajungând la ei, mă grăbeam să-mi pun picioarele înghețate drept în gura sobei și rămâneam cu privirea pierdută în flăcările jucăușe ce spuneau povești de iarnă. Îmi lipsește asta uneori. 

Iarna căutăm căldura și pe vremuri, iarna, se țineau șezători pe la gospodarii satului, prilej de comuniune și apropiere sufletească. Pentru că nu doar trupul are nevoie de căldură, ci mai ales sufletul. 

Link foto

Și la școala Waldorf, clăcile devin mai dese în anotimpul rece, iar în perioada aceasta se confecționează lămpașe, pitici de lână sau de fetru, zâne ale toamnei și toate sunt legate de sărbătoarea Sfântului Martin care celebrează compasiunea umană, darul, lumina și iubirea. De aceea copilașii merg să ducă lumină piticilor care coboară în pământ să aibă grijă de rădăcinile plantelor, de boabele semănate din toamnă, de sufletul pământului. Și așa cum ei au grijă ca pământul să rămână cald în interior, și noi, oamenii, suntem datori să încălzim sufletele, fiind buni, grijulii, iertători cu ceilalți dar și cu noi înșine. Pentru că în fiecare dintre noi arde o lumină pe care trebuie să o ținem aprinsă. Iar lumina și iubirea sunt singurele pe care dăruindu-le, le înmulțim.

Iată, despre asta ne vorbește și legenda Sfântului Martin. Preiau una dintre versiuni aici și sper să vă umple sufletele de căldură și lumină. 

Link foto

Legenda Sfântului Martin

Era o zi de noiembrie. Nori grei, cenuşii acopereau cerul. Un vânt îngheţat smulgea ultimele frunze uscate din copaci şi le mătura înaintea sa. Pe un drum de ţară din Franţa călărea un grup de tineri. Veneau din Italia. Din porunca Împăratului, cavalerii erau pe drumul spre noul lor loc de serviciu. Trebuiau să se grăbească, dacă voiau să ajungă în următoarea localitate înainte de căderea nopţii. Începu să plouă violent. Din cauza frigului, pământul începuse să îngheţe şi deveni dintr-o dată neted şi alunecos. Călăreţii trebuiau să fie atenţi să nu le alunece caii şi înaintau foarte încet. Când începu să amurgească, unul dintre ei deveni nerăbdător şi spuse:

– Vedeţi oraşul din zare? Trebuie să fie Amiens. Trebuie să ne grăbim, în curând seînchid porţile.

– Are dreptate, spuse un altul; caii noştri se pot odihni întreaga noapte, aşa că nu trebuie să-i cruţăm acuma. Haideţi mai repede! Bărbaţii îşi îmboldiră caii. Doar unul dintre ei nu voia să se grăbească şi rămânea tot mereu în urmă. Era tânărul cavaler Martin. El avea grijă de calul său cel credincios, care îl slujea de atâta vreme aşa de bine. El prefera să călărească precaut pe drumul prost şi îngheţat şi avea grijă ca animalului său să nu i se întâmple nici un rău. În curând, camarazii săi nu se mai zăriră.

Vântul se înteţi, ploaia se transformă într-o zăpadă deasă. Fulgii de zăpadă îl loveau pe Martin în faţă ca nişte ace. El se învălui şi mai strâns în mantia sa. Ţinea strâns hăţurile cu mâinile rebegite de frig. Era deja întuneric, când Martin ajunse la Amiens. Poarta cea mare a oraşului era încă deschisă. Când voi să treacă prin ea, calul său se opri brusc. Cavalerul trase de hăţuri, dar calul nu se urni din loc. El îl ciocăni pe gât şi îi vorbi. Nu ajută la nimic. Calul său nu făcea nici un pas mai departe. Atunci Martin coborî de pe cal şi abia atunci zări un om sărman, care căuta adăpost de vânt şi vreme într-o nişă a zidului ce înconjura oraşul. Avea pe el doar câteva zdrenţe şi tremura de frig. Martin, care pe drum împărţise adesea pomeni oamenilor sărmani, nu mai avea acum nimic decât veşmântul de cavaler şi mantia sa călduroasă. Voia să-l ajute şi pe acest om. Fără să ezite, îşi luă sabia şi tăie mantia în două. O jumătate o dădu omului sărman, iar pe cealaltă şi-o puse peste umeri. Repede şi fără să aştepte mulţumire, se urcă din nou pe cal şi călări mai departe, căutându-şi tovarăşii. Îi găsi într-un han mare. Acolo stăteau cu obrajii înroşiţi în faţa paharelor de vin şi rachiu, beau şi cântau. Când Martin se apropie de ei, unul spuse:

– Ia te uită, a venit şi Martin! Însă altul îl împinse într-o parte şi şopti:

– Taci, e ceva cu Martin! Uită-te la mantia lui! Când observară că Martin mai avea doar o jumătate de mantie, se uitară surprinşi unul la altul. Ce se întâmplase? Unuia dintre cavaleri îi fu ruşine că se grăbise împreună cu ceilalţi, fără să se uite în jurul său. El întrebă:

– Este posibil ca tu să-ţi fi împărţit până şi mantia, pentru a ajuta un sărman? Martin răspunse cu simplitate:

– Da, dar am procedat aşa cum aş fi făcut-o pentru un frate. În noaptea aceea, pe Martin îl trezi o lumină strălucitoare. Hristos îi apăru cu înfăţişarea omului sărman. El purta jumătatea de mantie, şi le spunea Îngerilor:

– Martin m-a îmbrăcat. Această trăire l-a impresionat pe Martin până în adâncul inimii. S-a simţit chemat să slujească creştinismul. S-a lăsat botezat şi şi-a încheiat, cât mai repede posibil, serviciul decavaler. A acţionat altruist între oameni, din bunătatea şi iubirea sa. Mulţi cavaleri i-au urmat exemplul.

(După vechi legende despre sfântul Martin.)

Ritmul săptămânii

Astăzi m-am gândit că a venit vremea să mai și scriu. Vreau să vă scriu despre ritm și importanța lui în viața copiilor dar și a părinților. De când am intrat în școala Waldorf, am trecut deja de mai multe ori prin ritmul anului, al lunii, al săptămânii și al zilei, învățând împreună cu copiii să respir așezat și să mă bucur de fiecare clipă în parte. Doar că de fiecare dată descopăr noi nuanțe și înțeleg tot altfel, mai profund, sensurile ascunse în modul de desfășurare al activităților în grădinița și școala Waldorf și privind în urmă, la cât de frumos au crescut copiii aici, îmi dau seama că tot pe atât de minunat s-a îmbogățit și sufletul meu.

Privesc acum în urmă la cei aproape zece ani de când sunt părinte și la toate zbaterile și prefacerile prin care am trecut. Nu e ușoară deloc meseria asta și e important să fim blânzi și iertători cu noi înșine, pentru că oricât ne-am strădui, este loc întotdeauna de a face și mai bine. Așa că las deschisă portița sufletului pentru noi descoperiri. Însă acum, pot spune că respectând ritmul și creând ritualuri în viața copiilor poate aduce liniște și armonie în mijlocul familiei și poate duce la evitarea multor situații de genul crizelor de isterie ale copiilor. 

O să scriu despre cum aplic acum, cu fetița cea mică, ceea ce am învățat la grădiniță, de la educatoarele fiicei mijlocii.

Pornind de la ritmul anului, care curge când mai liniștit, când mai năvalnic, când mai senin și luminos, când mai întunecat și furtunos și coborând pe firișor, până la luni, săptămâni, zile și ore, am înțeles că fiecare activitate care se face cu copiii are înțelesul ei și se așează într-un anume fel în suflețelul lor. 

Să luăm, de exemplu, zilele săptămânii. Fiecare zi are o energie a ei și nu întâmplător fiecăreia îi corespunde câte un astru din sistemul nostru solar.

Luni e ziua Lunii și a înțelepciunii. A înțelepciunii venite din memoria noastră - Luna e păstrătoarea amintirilor tuturor generațiilor, a moșilor-strămoșilor, dar este și cea care influențează modul în care lucrăm cu emoțiile noastre. Când băiatul nostru era mai micuț, așa cam la patru anișori, am avut intuiția să îl pun o dată să își deseneze furia. Asta l-a ajutat să elibereze ghemul de fire încâlcite pe care îl simțea în stomac și să revină încet la o stare de calm. Am aflat apoi că este o tehnică destul de des folosită. Așa că lunea, de ziua lunii, desenăm. Desenăm aduceri aminte, emoții, curcubeie și furtuni, sori și nori, zâne și unicorni. 

Marți este ziua lui Marte - se cunoaște după fapte! Marte este acțiune, lucru făcut cu propriile mâini, corpul în mișcare, inițiativă transformată în faptă. Așa că marțea lucrăm, meșterim, făurim. Și avem o listă lungă cu activități de făcut: hrănitoare pentru păsărele, căciulițe și hăinuțe pentru păpușele, căsuță pentru zâne, tablouri de toamnă cu frunze și fructe uscate, piticuți din lână și din fetru și câte și mai câte ne-or mai veni în minte să le ducem în faptă. Important este să le dăm de lucru mânuțelor harnice.

Miercuri mintea o hrănim, lui Mercur îi mulțumim. Mercur este asociat cu mobilitatea, istețimea, intelectul. Așa că miercurea ne găsim de lucru cu tot felul de joculețe care stimulează mintea și motricitatea: potrivire de forme și culori, lucru cu plastilină sau ceară, jocuri de sortare, puzzle și altele.

Jupiter ne-nvață Joi să fim buni și iubitori. Joia era la grădiniță una din zilele cele mai iubite ale săptămânii. Mai ales de către părinți. Pentru că de cum pășeam pe hol, ne întâmpina mirosul blând al pâinii coapte și știam că puiuții noștri ne așteaptă cu pâinica făcută de mânuțele lor. Nu am mai mâncat așa pâine bună nicăieri. Și nici nu am mai trăit bucuria de a împărți în patru sau în cinci o bucățică de pâine cât o palmă de copilaș. ”-Să-i păstrăm o bucățică și lui tati!” Și-i păstram. Despre asta este joi - despre bucuria de a împărți cu alții bunătatea lumii. Și de aceea facem pâine cu sufletul și îi păstrăm și lui tati. 

Și Frumosul are-o zi, Vinerea este, să știi! Venus este despre frumos, despre artă și creativitate, așa că vinerea suntem artiști și pictăm. Ne lăsăm surprinși de cum culoarea prinde viață și pensula alunecă pe foaie dând naștere vreunui animăluț sau copăcel sau unui curcubeu. Uneori, de cele mai multe ori, rămân simple pete de culoare, fără noimă și finalitate, dar pline de semnificații pentru suflet. Pentru că timpul petrecut împreună în astfel de momente este de neprețuit.

Apoi sunt zilele sfârșitului de săptămână. Sâmbăta sub influența lui Saturn și Duminica Soarelui. Poate nu întâmplător sâmbăta e zi de curățenie și reorganizare, de distribuire a sarcinilor și responsabilităților, de revizuire și planificare. Saturn este cel tare priceput la astfel de treburi. După săptămâna de lucru în care fiecare a fost prins în activitățile de la școală, grădiniță sau job, sâmbăta vine momentul în care toți ai casei se regăsesc împreună și profită de ocazie pentru a-și pune energia în folosul căminului. 

Iar Duminica este ziua în care celebrăm lumina din noi. Odihnim trupul și dăm glas inimii. Ieșim în drumeții și ne bucurăm de Soare, de lumină. Uneori mergem la biserică și povestim cu îngerii. Ne bucurăm de noi înșine și de cei dragi.

Înlănțuind astfel activitățile, de-a lungul timpului, copilașul reușește să înțeleagă că există o ordine în lumea aceasta și se simte în siguranță. Se așează în suflețelul lui un sentiment de pace care îl ajută să pășească încrezător către o nouă zi. Și cu timpul învață să se autodisciplineze, să își organizeze singur activitățile. Pentru că ritmul duce la disciplină dar într-o manieră blândă, fără a impune ceva, iar copilul se autoeducă și se adaptează pe nesimțite, fără zbatere. Și își află locul în lume, pentru că ”este recunoscută de către toate sistemele antropologice corelația strânsă a ritmurilor biologice umane cu marile ritmuri diurne, lunare, anuale și cu cele condiționate de segmente specifice ale existenței – ritmurile de înnoire a celulelor organismului, ritmurile organelor, etc. Bazându-se pe această cunoaștere profundă a ființei umane și a legăturilor indisolubile cu natura și cu universul, Rudolf Steiner și-a fundamentat sistemul pedagogic pe o respectare și o aplicare generală a ritmului în educarea armonioasă și sănătoasă a copilului.” - extras de aici.

Îmi voi face timp să scriu și despre ritmul zilei, al lunii, al anului. Acum am vrut să vă împărtășesc din experiența noastră cu ritmul săptămânii. 

Aștept în comentarii să împărtășiți din experiențele voastre legate de organizarea activităților cu copiii. 

Dorințele verii

Uraaa! A venit vacanța mare! Cu soare, cireșe la urechi, pepene roșu plin de savoare și răcoare, vizite la bunici, călătorie la mare, drumeții la munte, leneveală, plictiseală, joc și voie bună. Când eram mici și se făcea 15 iunie ne urcam în autobuz și pe-aci ți-e drumul către bunici. Toată vara o petreceam acolo și până la începutul lui septembrie ne transformam de fiecare dată din puiuții plăpânzi de oraș în copii arși de soare și de vânt, cu tălpile bătătorite și pline de colbul drumurilor de țară, cu obrajii roșii și părul fluturând și cu sufletul îmbogățit de mulțimea de aventuri de peste vară. Simțurile noastre erau atât de variat stimulate încât ne umpleam de voioșie și plecam de-acolo cu tolba plină de amintiri. Odată cu trecerea anilor, cel mai mult am ajuns să prețuiesc libertatea trăită acolo. Deși tataia nu ne lăsa tot timpul să umblăm hai-hui, aveam partea noastră de hălăduit pe dealuri, prin gârle și pe bahnă. Să explorezi lumea de capul tău, cu vântul prin plete, soarele în obraji și inima săltând în piept, plină deopotrivă de temeri și curaj, mi se pare unul din cele mai minunate daruri pe care le-am primit de la viață. Lumea aceasta de care vorbesc nu era decât un sat din Moldova, dar pentru copilul de atunci, era, pe timp de vară, întreg universul. Un univers cu miros de fân și ploaie, colorat în curcubeie, cu aromă de plăcinte calde, abia scoase din cuptor, cu mâțe leneșe uitate la soare, cu apă rece din fântâna din fața casei și apus roșiatic de soare în lumina căruia sunau tălăngile vacilor ce se întorceau din cireadă, cu colbul drumurilor moale și fin și încă multe altele. Sunt multe senzații care mi-au pătruns în suflet în vremea verilor la bunici și sunt recunoscătoare că am copilărit acolo.

Astăzi, însă, mi se pare că s-a redus porția de libertate de care se pot bucura copiii și vârsta la care pot începe să exploreze a mai crescut. Și când locuiești într-un oraș mare cu atât mai mult. Toate ieșirile, inclusiv la parc, sunt planificate și organizate și se întâmplă după orarul casei. Așa că stând în oraș, neavând bunicii lângă noi și fiind aproape mereu singură cu cei trei copii acasă, trebuie adesea să investesc efort în a găsi activități și modalități de petrecut timpul liber care vara devine prezent continuu. 

Și iată, am găsit pe net, pe pagina de facebook a Kristinei Kuzmic această idee pe care am preluat-o și adaptat-o și la care copiii au participat cu încântare. Se numește Summer Bucket List. Noi am adaptat-o și i-am zis ”Dorințele Verii”. Am atacat paharul cu creioane colorate și am purces la scris. A ieșit asta:

Copiii au fost foarte bucuroși și abia așteaptă să revină acasă pentru a bifa câte o nouă activitate. Până mai ieri, se plângeau că se plictisesc. Acum au ceva pe care să se concentreze și când îi apucă plictiseala fug repede la listă să își caute ceva de lucru. Unele sunt complexe și le facem împreună, toată familia, dar altele, cum ar fi cititul, croșetatul (vrem să croșetăm o sacoșă pentru minge), v-ați ascunselea, le pot iniția singuri și se și bucură că le pot bifa. Singurul neajuns este că generează atâta entuziasm că vor să le facă pe toate deodată. Dar se temperează după primele două-trei zile. 

Și pentru restul zilelor de vară am găsit în Cursul de Sânziene al Dnei Ileana Vasilescu această imagine bună de listat și de pus în ramă pentru inspirație:

Când o să am vreme, vă scriu și despre acest curs și minunile pe care le-a adus în viața noastră.

Până atunci, să aveți o vacanță plină de frumos și voie bună!

Voi ce idei de vacanță aveți? Le puteți scrie în comentarii să ne mai inspirăm și noi.