Băiețelul și familia de pitici

Era deja seară. Și frig. Deși noiembrie fusese blând în dimineața acelei zile și soarele încălzise generos pe toată lumea, acum era tare frig. Porniseră încetișor către locul în care urmau să petreacă sărbătoarea lămpașelor, părinți și copii, călăuziți de glasul și pașii doamnei învățătoare. Băiețelul cu păr de aur mergea alături de colegii săi, dar își urmărea mama în mulțime, să se asigure că e pe urmele lui. Se îndreptau către un parc din apropierea școlii fiecare ținând lampionul făcut cu propriile mânuțe în care urmau să aprindă luminiță pe care să o ofere în dar piticilor care au grijă de natură pe timp de iarnă. Mama băiețelului cu păr de aur era tare impresionată de această sărbătoare și o aștepta cu aceeași emoție ca și copiii. Pe la jumătatea drumului, băiețelul se desprinse de lângă colegii lui și păși hotărât spre mama sa, care rămăsese ceva mai în urmă.

– Vreau să mergem acasă! Acum!

– Cum să mergem acasă? Păi e sărbătoarea lămpașelor.

– Da. O sărbătoare stupidă. Mi-e frig și mi-e foame și urăsc sărbătoarea asta. Vreau acasă.

Mama nu se așteptase la asta. Toată bucuria ei se împrăștia în aer ca picurii de ploaie care începeau să se pulverizeze în lumina felinarelor de pe stradă. Ce să facă acum? Se întreba care să fie sursa supărării lui. Totul părea în regulă mai devreme când ajunsese la școală. Cercetă să vadă despre ce putea fi vorba. Dar copilul cu păr bălai o ținea pe-a lui. Mama se necăji. ”De ce trebuia să-l apuce chiar acum? Cum să-l convingă să mai rămână puțin?” Tot schimbând replici, au ajuns la intrarea parcului, însă băiatul nu mai contenea cu nemulțumirile și cerea insistent să plece acasă. Au intrat în parc. Pini înalți se conturau în semiîntunericul serii și răspândeau un miros puternic de rășină. Ici și colo era câte un felinar care răspândea lumină atât cât să nu te simți în mijlocul pădurii. Ceata de copii o luase de-a dreptul prin iarba umedă și prin frunzele așternute covor la pământ. Frigul se întețea, însă entuziasmul creștea. Până și băiețelul nervos rărise protestele și trăgea cu urechea curios la ce urma să le spună învățătoarea.

– Bine. Stăm numai puțin, dar după ce aprindem lămpașul plecăm imediat.

În curând, glasurile gălăgioase ale copiilor s-au armonizat ușor, cântând împreună cântec de lumină:

Eu merg cu lămpașul în mână

Lămpașul de mine făcut!

Sus stele sclipesc bucuroase,

Lămpașul sclipește tăcut.

Lămpaș luminos

Sclipește voios,

Rabimbăr, rabambăr, ra-bum-bum-bum!

Doamna învățătoare trecea pe la fiecare și le aprindea lumânărelele din lămpașe. Băiețelul cu păr de aur îi arunca în continuare mamei priviri pline de protest. Mama era necăjită că acesta nu reușea să intre în starea de sărbătoare și îi părea rău că pierdea emoția momentului. Urma acum să ducă lumina pe la rădăcinile copacilor, să o dăruiască piticilor care aveau grijă de ei peste iarnă și să-și găsească un prieten copac.

– Știi, pe lângă arborii aceștia sunt familii de pitici. Ți-ar plăcea să găsim una?

– Nu cred așa ceva. Nu există pitici și oricum nu i-am găsi. Eu tot vreau acasă.

– Bine, mergem , dar oricum trebuie să-l așteptăm pe tatăl tău să ne ia. Hai până atunci să căutăm și noi un prieten copac.

Copilul se lăsă înduplecat și când auzi că alți colegi strigau că au găsit pitici, deveni dintr-o dată curios și se întreba dacă e adevărat. Căută și el un copac și când apropie lămpașul de tulpina acestuia, ce să vezi? Printre frunzele umede zări un pitic, doi, apoi încă unul până la o întreagă familie cu cinci pitici. Ochii îi sclipeau în lumina palidă a lămpașului. Era adevărat. Chiar erau pitici aici. Îi ridică de jos și-i înșira între palmele lui micuțe, cercetându-i cu băgare de seamă ca nu cumva să-i rănească. Îi măsură și văzu că sunt mamă, tată și trei copilași – la fel ca și el cu familia lui. Ce întâmplare! Zâmbea.

– Putem să-i luăm cu noi?

– Cred că da. Uite! Și ceilalți copii și-au găsit pitici.

Privea în jur cu încântare și apoi cu drag la piticii lui. Îi așeză cu grijă în buzunar. Au îmbrățișat copacul și i-au mulțumit. Au pornit apoi sa caute și pe la alți copăcei. Ceata de copii cercetase cu amănuntul prin tot parcul și părea că fiecare își găsise câte o familie de pitici. Dar, când au privit cu atenție la rădăcina unui alt copac au găsit un piticuț mic, mic de tot, cât o unghie de mic. Că e de mirare cum de l-au văzut. Băiețelul l-a ridicat cu grijă.

– Sărăcuțul! S-a pierdut de familia lui. Nu-i nimic, mititelule. O să am eu grijă de tine.

L-a așezat alături de ceilalți pitici în buzunar, gândindu-se că trebuie să fie tare speriat că s-a rătăcit de ai lui.

Parcul era împânzit de lămpașe luminoase care sclipeau voioase în mâinile copiilor însuflețiți de căutarea piticilor. Ploaia măruntă și rece părea să nu răzbească bucuria pruncilor, iar părinții se încălzeau și ei din râsetele celor mici. În lumina plăpândă a felinarelor din parc, câteva mame împărțeau fursecuri și turtă dulce și copiii primeau în dar de la învățătoarea lor câte o pietricică magică, semn al anotimpului rece ce urma să înceapă. Dar din dar, se țesea o pânză nevăzută de lumină și iubire între sufletele celor prezenți.

– Până la urmă nu a fost rău deloc la sărbătoarea lămpașelor. Acum hai să-i ducem pe pitici acasă.

Și porni hotărât prin ploaie către poarta parcului. Nu mai rămăsese nici urmă din furia și revolta lui. Acasă și-a petrecut seara întreagă cu piticii: tatălui pitic i-a confecționat o mantie și pe piticul mic cât unghia l-a încredințat mamei pitic. Mai târziu, i-a luat cu el în pat și a povestit până târziu cu mama lui despre copiii care rămân fără familii, despre cum uneori simte că locul lui nu e aici, pe planeta asta și îi este extrem de greu cu sentimentul acesta, despre plâns și cât de vindecător este să plângi bine câteodată, despre cum s-a făcut Dumnezeu și de când există El, despre planete și galaxii. Apoi au calculat câți ani o să aibă el când mama va avea 99 și s-a gândit că la 73 de ani nu prea o să-i poată fi de ajutor mamei. Au hotărât în final să construiască o căsuță familiei de pitici și să facă un film despre ei … tatăl pitic era director la fabrica de ciuperci…

Băiețelul cu părul de aur adormi cu familia de pitici lângă el. Peste ei, lumina blândă a lămpașului trimitea raze plăpânde, mângâietoare și vindecătoare.

Prințesa Fluture - Poveste - De Iulia Hașdeu

A fost odata un rege si o regina, care stapaneau doua tari, cele mai mari si mai frumoase de pe pamant; acest rege si aceasta regina erau atat de buni si atat de iubiti de poporul lor, incat traiau cu totii in fericire si belsug. Ca o incununare a fericirii lor, regina dadu nastere unei fetite, la al carei botez chema pe cele sapte zane ale regatului. Una dintre zane, numita Darnica, era totodata si nasa reginei pe care o iubea nespus de mult. De aceea ii facu micutei printese un dar deosebit: ii dadu o frumusete fermecatoare. Cea de-a doua zana o inzestra cu o intelepciune neobisnuita; a treia cu bunatate; a patra cu inteligenta deosebita si istetime patrunzatoare, cea de-a cincea a inzestrat-o cu talent in toate artele; a sasea cu modestie, iar a saptea cu gingasie.

I-au dat numele Incantatoarea, iar regina a incredintat-o cu bucurie ingrijirilor zanei Darnica. Zana a luat de indata fetita in palatul ei, care era in intregime din marmura alba, si acolo a crescut-o cu ingrijiri deosebite, dindu-i educatia ce se cadea unei printese.

Incantatoarea avea 15 ani si era de o frumusete ce-ti lua ochii. Avea toate talentele: canta ca o privighetoare, dansa ca o zana, canta la toate instrumentele, in plus - era atotstiutoare.

Regele si regina, neavind alti copii, o iubeau ca pe ochii din cap. Trecand anii, parintii ei s-au gandit ca trebuie sa o marite si pentru aceasta au vrut sa aiba un tablou cu chipul ei, dar nici un pictor nu i-a putut face un portret care sa-i semene; atunci, zana Darnica, careia regina ii povesti necazul cu pricina, a sfatuit-o:

- Marita regina, fata voastra e atat de frumoasa ca nu poate fi pictata de nimeni; dar intrucat este tot atat de priceputa pe cat e de frumoasa, ea ar putea, uitandu-se in oglinda, sa-si faca singura portretul; astfel, printii si regii carora le veti trimite acest tablou, vor fi deopotriva de incantati, atat de frumusetea, cat si de talentele ei.

- Ai dreptate, spuse regina. Si, de indata chema la ea pe printesa si ii spuse sa-si faca portretul, ceea ce tanara fata indeplini imediat. Peste doua zile tabloul era gata; era de-o asemanare izbitoare, iar regele si regina, dupa ce-si imbratisara fiica, trimisera un ambasador cu portretul pe la regii vecini.

Toti regii tineri si printii, incantati de farmecul si de talentul printesei, venira imediat la curtea tatalui Incantatoarei, si la vederea printesei ramaneau muti de admiratie si se indragosteau nebuneste de ea. Incantatoarea, care era foarte modesta, le multumi tuturor acestor printi cu gratie, dar n-a ales pe niciunul de sot.

Dezamagiti, atat regele cat si regina, nu stiau ce sa creada despre refuzul fiicei lor si, intr-o zi, tatal ei o zari in gradinile palatului; era imbracata intr-o rochie larga de matase alba ca pielea ei; parul de aur cadea in bucle pana la pamint invaluind-o ca o pelerina luminoasa; se plimba visatoare pe marginea lacului. Regele o admira in tacere, apoi, apropiindu-se de ea, ii spuse:

- Fiica mea, stii ca va trebui sa te mariti?

- Da, tata, raspunse Incantatoarea, stiu asta; dar ce vrei, nu-mi place niciunul din acesti printi frumosi care au venit aici anume sa ma vada.

- De ce, Incantatoareo?

- Nu stiu, tata, s-ar parea ca nu am darul de-a indragi vreun barbat.

Regele se indeparta ginditor; se duse s-o gaseasca pe zana Darnica si ii povesti discutia cu printesa. Zana se ingrijora.

- Marite rege, spuse ea, la nasterea fiicei tale, surorile mele si eu i-am dat toate calitatile pentru ca ea sa fie perfecta, dar am uitat sa-i dam darul de-a iubi.

- Nu s-ar putea indrepta aceasta greseala? striga regele. Oh, cat v-as fi de recunoscator. Zana lua o carte, o deschise, citi cateva cuvinte scrise cu litere de aur pe file de satin alb si spuse:

- Pot indrepta aceasta greseala, dar cu o conditie.

- Care?

- Timp de un an, printesa Incantatoarea sa fie preschimbata in fluture, simbolul sufletului. Primesti? Regele era uimit. Zana ii zimbi cu bunatate.

- Accepta, ii spuse; fii linistit; eu voi veghea asupra finei mele. Altceva nu pot face pentru ea.

- Insa regina nu se va invoi niciodata.

- O voi face pe regina sa inteleaga. Sa ai incredere in mine.

- Primesc, zise in sfirsit regele; dar ce voi spune tinerilor si mai ales printului Viteaz, care o iubeste nebuneste pe

fiica mea?

- Spune-le tuturor ca acum e bolnava, dar se va insanatosi curand si... restul ma priveste pe mine. Du-te fara grija, vei fi multumit. Regele pleca tulburat, sovaitor; Zana Darnica se urca intr-o caleasca faurita din azur si aur,

trasa de patru porumbei albi, si ajunse la palat inaintea regelui; cu o lovitura de bagheta ea transforma printesa intr-un fluture cu aripile smaltuite in mii de culori, atat de frumos ca nicicand nu va mai fi unul asemanator.

Incantatoarea isi pastra toata puterea de gandire de dinainte; si sub aceasta noua forma se inalta in vazduh, apoi cobori si merse de se aseza pe un trandafir. In acest timp regina, disperata, fu mangaiata de zana cea buna, insa printul Viteaz ramase neimpacat. El era unicul fiu al unui rege puternic; era frumos, indatoritor, glumet, istet si atit de curajos incat l-au poreclit Viteazul datorita vitejiei sale. El se indragostise de printesa numai la vederea portretului ei, iar de cand o si cunoscuse, o auzise vorbind, cantand, o vazuse dansand, dragostea lui nu mai cunostea margini; n-o vedea decat pe ea, n-o auzea decat pe ea, nu se gandea decat la ea. Nu se credea iubit si asta-l necajea tare, dar el inca mai spera atunci cind regele ii anunta asa-zisa boala; vestea aceasta l-a dus la disperare:

-Voi muri, striga el, daca nu o vad pe printesa doua zile. Si ros de suparare, din glumet si vesel cum era, a devenit trist, linistit si visator. Apoi, vazind c-a trecut o luna si ca frumoasa printesa nu mai aparuse, cazu bolnav. Tanarul print zacea cat era ziua de lunga. La aceasta veste, regele, tatal sau, il aduse la el ca sa poata fi ingrijit mai bine, dar printul era pe moarte. Batrinul rege, disperat, scrise tatalui Incantatoarei implorindu-l sa i-o trimita pe fiica sa, asa bolnava cum era, jurand ca o va ingriji ca pe propriul sau copil.

In acest timp, printesa preschimbata in fluture a ajuns la palatul tatalui lui Viteaz si, intr-o zi cand printul bolnav lua aer in gradina palatului, el zari insecta gratioasa care de departe stralucea in soare ca o piatra pretioasa. La randul ei, Incantatoarea il recunoscuse pe print si incepand deja sa-l iubeasca, ea ar fi dorit ca el s-o prinda. Printul porunci unui paj din suita sa sa i-l prinda. Pajul incepu sa alerge dupa fluture. Incantatoarei ii fu teama la inceput, apoi simti o mila adanca pentru Viteaz, care era atat de palid si slabit de suferinta incat aproape nu-l recunoscuse. Cum ea il iubea, se lasa prinsa de pajul care o aduse printului. Acesta nu mai vazuse in viata lui un fluture atat de frumos si, cum se distra sa faca un insectar, isi spuse ca acest fluture va sta foarte bine alaturi de alte raritati pe care le colectionase. Lua un ac de aur si spuse unuia dintre insotitori:

- Adu-mi o bucata de catifea rosie, vreau sa infig acest frumos fluture in catifea, asa va fi de un efect grozav!

Incantatoarea se infiora; inimioara ei ingheta; trebuia deci sa moara de mana aceluia pe care-l iubea! N-are importanta; ea l-a vazut, asta-i destul.

Isi astepta deci moartea cu resemnare. Pajul se intoarse cu o perna frumoasa de catifea rosie. Printul apuca fluturele cu o mana, iar cu cealalta ii infipse acul in corp. In clipa aceea, Incantatoarea simti in venele ei mici un frig de gheata, si apoi nu mai simti nimic. Corpul se lungi, aripile disparura si ea se arata inaintea printului uluit, asa cum fusese inainte de preschimbare, frumoasa ca o zi insorita. Era imbracata intr-o rochie de voal alb, captusita cu albastru; parul de aur cadea pina la picioarele-i micute; avea in cosite o coronita de “nu-ma-uita”; ochii ei, mai senini decat azurul cerului aveau o stralucire astrala; gatul alb si gingas era inconjurat cu un sirag de perle si safire, iar bratele erau impodobite cu bratari. Printul cazu la picioarele ei impins de iubire, iar cei din suita sa, muti de admiratie, alergara sa anunte regelui aceasta minune.

Regele sosi in graba, urmat de intreaga curte si, la vederea frumusetii de neinchipuit a printesei, ramase uluit; deodata aparu in vazduh zana Darnica, in caleasca sa.

-Rege, spuse ea, iat-o pe printesa Incantatoarea cu care fiul tau va fi casatorit de astazi inainte. Printe Viteaz, aceasta fiinta frumoasa, desi inzestrata cu toate calitatile, nu te-ar fi putut face fericit pentru ca ea nu putea iubi, de aceea Zanele au hotarit sa-i dea infatisarea de fluture, simbol al sufletului, si sa ramana asa timp de un an, sau pana cand ea va fi prinsa si ucisa de tine. Acum ti-o incredintez plina de iubire pentru tine; fiti fericiti si cind veti avea nevoie de ceva, amintiti-va de zana Darnica. La aceste cuvinte Zana isi lua zborul si disparu. Printul se casatori chiar in seara aceea, cu frumoasa printesa; serbarile au tinut mai mult de o luna de zile. Regele, vazind calitatile fiului sau si simtindu-se batran, l-a pus rege in locul sau. Regele Viteaz si regina Incantatoarea domnira timp indelungat, fericiti si uniti.

Povestea celor trei magi

sursa

Într-o țară îndepărtată, în partea aceea de unde răsare soarele în fiecare dimineață, trăiau niște împărați mari, puternici și bogați. Erau trei la număr. Lumea le zicea „ cei Trei Crai de la Răsărit”.Ei stăpâneau peste o mare întindere de pământ aveau și mulți slujitori. Dar acești trei crai nu erau vestiți în lume numai pentru averea lor, nici numai pentru că se îmbrăcau în veșminte înfrumusețate cu aur, ci mai ales pentru că erau foarte înțelepți. Palatele lor erau pline de cărți și ei cunoșteau tot ce scria în aceste cărți. Citeau mereu și cătau după noutăți. Ba, ce să vă mai spun? Craii aceștia știau citi și în stele. De multe, ori, noaptea, când cerul era senin, ei se urcau într-un turn înalt, care se fla în mijlocul unei curți frumoase, și citeau în stele, ce are să se întâmple în zilele următoare.
În noaptea cînd s-a născut pruncul Iisus la Vifleem, Cei Trei Crai, tocmai se urcaseră în turnul cel vestit. Priveau mereu spre cer, căci vremea era frumoasă

–  Fraților, zise deodată, unul dintre craii cei vestiți. Ia uitați-vă în partea aceasta. Nu vedeți și voi o stea mult mai mare și mai strălucitoare decât toate celelalte stele?

– Ai dreptate, frate dragă. ei, dar cât de frumoasă e steua aceea, se mirau și ceilalți doi împărați.  Numai acum a răsărit pe cer. Trebuie că s-a întâmplat un lucru mare.

– Stați puțin! zise din nou, cel mai bătrân dintre împărați, care stătea acum cu degetul arătător lipit de frunte. Se vede că se gândea la un lucru despre care auzise mai demult. Într-o carte mare, mare, e care am citit-o și pe care o am tocmai în casă, stă scris că de se va ivi cândva pe cer o stea mai luminoasă decât toate celelalte, adică o stea cum e aceea pe care o vedem acum, să se știe că a venit pe lume împăratul împăraților, Domnul domnilor. Și în cartea aceea nu sunt scrise minciuni, că e scrisă, doar, chiar de mâna lui Dumnezeu.

– Ei, apoi dacă așa stă treaba, atunci să ne pregătim de drum, să colindăm toată lumea și să nu ne întoarcem acasă, pănă când nu von da peste acest împărat vestit, ziseră ceilalți doi crai.
Încă, în noaptea aceea minunată, își pregătiră cele trebuitoare pentru drum: își luară merinde, veșminte frumoase, daruri scumpe, covoare minunate, bani de aur și altele. Puseră apoi niște stofe lungi și colorate pe cămilele lor și, când totul fu gata, încălecară să plece în lumea largă, să-l afle pe împăratul împăraților. Dar încotro să-l apuce? Pe ce drum să-și îndrepte pașii, căci lumea e mare și cei trei crai nu știau unde se află Vifleemul. Grea întrebare! Însă privind spre cer, văzură îndată cum mergea încet steaua cea strălucitoare.

– Să ne luăm după stea, căci ea ne va conduce la împăratul cel vestit, zise unul dintre crai. Și cum mergea steaua, așa mergeau și cei trei crai. Când se oprea ea, se opreau și ei îm drum. Dar și când se opreau ei, ca să se odihnească, steaua încă îi aștepta mereu.

Așa au mers ei multă cale. Au trecut peste ape mari, peste dealuri și munți, peste câmpii cu flori și iarbă, peste pustietăți calde și secetoase, unde nu aflau nici măcar un picur de apă, ca să-și potolească setea. Obosiseră și bietele cămile de atâta drum, dar steaua tot nu se oprea, ce alerga mereu, mereu pe cer.

Uneori, mai dădeau craii și peste un sătuleț.

– Nu știți cumva unde s-a născut împăratul împăraților? întrebau ei pe săteni.

– Împăratul împăraților? nici n-am auzit despre așa ceva, răspundeau aceștia.

– Dar noi am văzut steaua Lui, cea luminoasă, sus pe cer.

– Ei, apoi, voi sunteți oameni învățați și de aceea ați aflat despre un lucru atât de mare. Dar, noi, niște săteni nepricepuți, de unde era să știm ceva despre nașterea unui asemenea împărat vestit?

– Și craii, însoțiți de servitorii lor, plecau mai departe după stea.

Deodată, se treziră în fața unui oraș mare, mare. Era Ierusalimul.

– Oare nu se va fi născut aici, împăratul cel vestit? se întrebau ei. Oraș mai frumos și mai mare decât acesta n-am întâlnit până acum în calea noastră.

– Unde-i steaua? zise peste puțin unul dintre crai. Căci în vremea cât stătuseră ei de vorbă, steaua se ascunsese după un nor întunecos.

– Ce ne facem acum? Steaua cea luminoasă s-a ascuns, drumul nu-l cunoaștem și nici nu aflăm pe cineva mai priceput, care să ne arate locul, unde s-a născut împăratul căutat atâta vreme. Te pomenești că trebuie să ne întoarcem în țara noastră, fără să-l fi flat pe vestitul împărat, își ziceau craii.

– Știți ce zic eu? să intrăm în Ierusalim. Aici locuiește un împărat cam așa cum suntem noi. El se cheamă Irod și este împăratul evreilor. Să-l întrebăm pe dânsul, poate să știe ce căutăm noi de-atâta vreme.

– Bine zici, așa să facem, răspunseră ceilalți doi crai.

Și întrară în Ierusalim. Cotiră pe o stradă mai îngustă, apoi pe altele mai largi și frumos pietruite, și ajunseră într-o piață mare. Acolo era palatul lui Irod. Soldați mari și puternici, înarmați cu suluți și săbii, stăteau de pază, ca să nu pătrundă nimeni înauntru.

– Am dori să stăm puțin de vorbă cu stăpânul vostru, ziseră craii către soldați.

– Îndată. Așteptați numai să-l vestesc, zise un soldat, care alergă sprinten spre treptele ce duceau la Irod.

Craii așteptară.

– Stăpânul nostru, Irod, vă poftește în palat. Întrați fără teamă, zise soldatul, care se întorsese de la împăratul evreilor.

Craii intrară. Iată-i față în față cu Irod. Abia mai stăteau pe picioare când văzură chipul acestuia. Căci irod era are, nefru la față și încruntat la privire. Se cunoștea, după înfățișare, că o răutate fără margini îl rodea la suflet.

– Cine sunteți  și ce căutați prin țara mea? îi întrebă îndată Irod.

– Să ne ierți, măria ta, răspunse cel mai bătrân dintre crai și pentru ceilalți doi. Noi suntem niște împărați din Răsărit. Poate vei fi auzit de numele și de împărăția noastră. Mai suntem și cititori de stele. Și într-o noapte, pe când priveam spre cer, am văzut răsărind o stea mare și strălucitoare. Nici una nu era pe cer ca aceea. Îndată am înțeles, că s-a născut undeva împăratuș împăraților, stăpânul lumii. Am plecat, așasar să-l aflăm și să ne închinăm lui. Până aici, la Ierusalim, ne-a condus chiar steaua despre care îți vorbim. Acum ea s-a născut în nori și nu mai cunoaștem drumul care să ne ducă spre locul nașterii lui.  Maria ta, fiind cel mai înțelept om din această țară, poate că știi. N-ai vrea să ne arați drumul?

-Ei, apoi v-ați înșelat amarnic. Căci în țara mea nu s-a născut nici un împărat. Și nici nu se poate naște. Eu sunt, aici, și voi fi întotdeauna singurul stăpân.

 Irod tremura de mânie.El credea că împăratul despre care vorbesc craii, o să-i ia împărăția. Și îndată porunci să se adune la sfat toți înțelepții din țara sa.

– Știți ceva despre un împărat, care să se fi născut în țara mea? îi întrebă el.

– Măria ta, în cărțile noastre cele sfinte, stă scris că acest împărat se va naște în Vifleem. Poate se va fi chiar născut, dacă spun acești măriți crai, răspunseră cei învățați.

Acum crescu și mai mult mânia lui Irod. Îi venea să reteze capul tuturor celor dinaintea sa. Iar dacă l-ar fi avut în față pe pruncul Iisus, îndată l-ar fi sfârtecat în mii de bucăți. Dar se stăpâni, căci era șiret… și se gândi, că m-ai bine să afle de la crai unde se află Iisus, ca pe urmă să-l ucidă.

– Ați auzit vorbele învățaților mei? Puteți pleca la Vifleem duceti-vă și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc; dacă îl veti găsi, vestiți-mă, ca să mă duc și eu sa mă închin Lui( Matei 2,8), minți Irod.

– Sănătate, mărite împărate. Vom face întocmai cum ne-ai sfătuit ziseră craii.

Și făcând o plecăciune adâncă, în fața lui Irod, plecară.

Cotiră iarăți pe mai multe străzi. Lumea se uita mirată după cei trei crai. Căci așa oameni învățați și frumoși la chip, nici că se mai văzuseră. După o vreme, craii ajunseră în marginea orașului  Ierusalim.

– Încotro va fi Vifleemul? căci în orașul acela au spus învățații lui Irod că s-a născut împăratul căutat de noi, zise unul dintre ei.

– Uite, steaua! Steaua cea luminoasă, care ne-a condus până aici. A ieșit din nori, strigă al doilea craai.

– Apoi, atunci e ușor. Ne luăm după stea și o să ajungem la locul căutat, zise și al treilea.

Și plecară.

Drum prea mult, n-au făcut de la Ierusalim. Și, când nici ni se gândeau, steaua stătu locului, tocmai deasupra peșterii, unde născuse Pruncul Iisus.

– Priviți, steaua s-a oprit. Te pomenești că în grajdiul acesta s-a născut împăratul împăraților, zise craiul cel bătrân.

– Întrăm și cercetăm, ziseră și ceilalți doi.

Și intrară. Abia au pășit înăuntru că au și rămas încremeniți. Bătrânul Iosif stătea liniștit și privea spre prunc. Maria, Sfânta Mamă a Domnului, îl ținea pe Iisus în brațe și privea de bucurie prea multă. Niște raze strălucitoare înconjurau fața pruncului Iisus.

– Mărire Ție, Domnul domnilor, Împăratul împăraților, Iisuse, Stăpân al lumii întregi, ziseră cei trei crai îngenunchind în fața Pruncului Sfânt.

Mult au stat ei așa, cu fața la pământ, sărutând locul unde s-a născut Fiul Lui Dumnezeu. Apoi s-au ridicat. Fiecare scotoci în punga lui de piele scumpă și scoase daruri pentru Domnul: aur, smirnă și tămâie.

– Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, primește darurile noastre, ziseră cei trei crai de la răsărit, așezând la picioarele lui darurile.

Mai făcură o plecăciune și, încet, în liniște, pășind numai pe vârful degetelor, ca să nu-L supere cumva e Copilul Sfânt, ieșiră din staul.

– Să ne întoarcem la Irod și să îi ducem vestea cea mare și bună, vestea că L-am aflat pe Iisus, își ziceau acum craii.

– Nu faceți una ca aceasta. Ori aveți de gînd să-L duceți spre moarte pe Iisus? nu vă întoarceți pe la Irod, căci sufletul lui e plin de răutate și vrea să ucidă pruncul.

– Dar, cine ești tu?

– Eu sunt îngerul lui Dumnezeu și sunt trimi ca să va aduc vestea.

– O, atunci n-o să ne întoarcem în nici un chip pe la Irod.

Îngerul, zbură spre cer, iar craii, plini de veselie, se îndreptară, pe altă cale, spre țara lor vestită din Răsărit.

“Hristos în școală”, Dumitru Călugăr

Preluat de pe https://jurnalspiritual.eu/cei-trei-crai-de-la-rasarit/ 

Cărțile primăverii

Bine ne regăsim!

Suntem deja în februarie, dar ce an! Nu? Multă agitație și intensitate în aceste prime 40 de zile ale lui 2017. Eu am fost prinsă cu toți trei copiii cu muci, streptococi, dinți în creștere și tot felul de croncobauri care parcă nu-și mai găsesc drumul înapoi de unde au venit. Și pentru că am prins totuși o dimineață liniștită, am zis să intru repede să scriu câteva rânduri despre cărțile primăverii. 

Prima este Pas în Doi - pentru că februarie este luna în care sărbătorim iubirea, chiar de două ori. Așa că de Valentin sau de Dragobete, această poveste plină de farmec poate fi un bun prilej de a sta împreună la un pahar de vin și a recapitula viața voastră împreună cu cel iubit. Poate fi oferită și ca dar de nuntă sau la aniversarea anilor de căsătorie. Se potrivește celor romantici, care se pot lăsa purtați de fantezie și gustă poveștile cu prinți și prințese. 

Povestea din această carte este cu castele, cu prinţi şi prinţese, cu elfi şi spiriduşi. Este o poveste care te duce într-un tărâm de vis, o lume în care Iubirea vindecă orice rană şi astâmpără orice durere.

Un cadou special de 8 Martie este a doua carte a primăverii. Știu, încă ninge, dar vă asigur că nu mai e mult și primăvara chiar va veni. Îi reușește de fiecare dată. Cartea specială pentru ziua mamelor este un cadou care se duce direct la suflet. Este un bun prilej pentru orice copil să-și arate iubirea și prețuirea pentru cea care s-a dedicat trup și suflet misiunii de a-l crește și a-l călăuzi prin lume. Orice mămică va fi impresionată și emoționată până la lacrimi citind această poveste. 

Cartea poate fi oferită mamelor de orice vârstă. În goana noastră prin viață, uităm adesea să ne mai oprim să prețuim ceea ce contează cu adevărat. Această poveste este un mod frumos de a ne arăta aprecierea și recunoștința mamelor noastre. 

"Îmbrăţişeaz-o pe mama, ori de câte ori simţi nevoia, arată-i recunoştinţa ta, nu numai atunci când vrei să îi mulţumeşti pentru ceva anume. Va aprecia cel mai mult aceste daruri care vin din inimă. Şi spune-i doar atât: TE IUBESC, MAMA!"

*Cartea are aceleași ilustrații ca și Un cadou special (povestea bebelușului în primul an de viață) dar povestea este special concepută pentru 8 Martie și pentru mame. 

Și pentru că aprilie nu e chiar așa departe, las un rând și despre povestea dedicată sărbătorii pascale - O poveste de Paști. Este o carte încântătoare plină de energia primăverii care va aduce zâmbete pe buzele întregii familii şi care se va dori recitită de multe ori. Este numai bună de strecurat în coşuleţul cu daruri de la iepuraş atât pentru copii mici cât şi pentru cei mari. Și, la fel ca și cărțile de Crăciun și aceasta se potrivește pentru orice vârstă, atât timp cât sufletul nostru de copil se poate bucura de poveste indiferent de anii pe care îi poartă trupul. Așa că, îndrăzniți și comandați!

Pentru o primăvară plină de povești și de daruri minunate sunt aici și aștept comenzile voastre. Vă doresc zile senine, pline de lumină și de bucurii. 

Cu drag,

Ana-Maria

Cărţile personalizate...sau pasul meu spre libertate

Astăzi, în timp ce lucram la câteva cărţi ce trebuie livrate zilele acestea, m-am umplut de recunoştinţă gândindu-mă ce mult a însemnat acest proiect pentru mine.

M-am gândit să vă scriu şi vouă, ca să vă împărtăşesc din drumul meu şi din bucuria ce m-a însoţit pe parcurs.

Acum câţiva ani, cinci, şase, nu mai ştiu exact, am comandat pe net, ca şi voi, o carte personalizată pentru băiatul meu. Era în preajma sărbătorilor, aşa că am ales Vremea Colindelor. Am mai povestit eu despre asta şi altădată. Am primit cartea, m-am bucurat peste măsură citind-o şi singură, şi împreună cu pruncul şi cu tatăl lui. Şi atunci ca şi acum, când mă bucur din tot sufletul, simt nevoia să împărtăşesc. Cred că toţi facem la fel. 

Şi aşa impresionată cum eram şi povestind la toată lumea, am ajuns să încep colaborarea cu firma care distribuie aceste cărţi în toată ţara şi am început să le fac şi eu.

Pe vremea aceea, eram în concediu de creşterea copilului şi a fost o activitate pe care puteam să o desfăşor de-acasă. 

Mi-a adus mari bucurii şi satisfacţii, însă, o dată revenită la job, nu m-am mai ocupat aşa cum trebuia şi cărţile personalizate au rămas în derivă pentru multă vreme.

Până anul trecut. 

Anul trecut, pe o vreme tot aşa de ploioasă ca acum, eu eram la fel de întunecată ca vremea de afară, fără direcţie, fără job, în căutarea sensului vieţii, aşa puţin cam deprimată şi cam fără poftă de viaţă. 

Şi tot căutând un drum, o direcţie în care să merg, am reajuns la cărţile personalizate şi mi-a venit ideea să creez acest blog şi să le promovez cu ajutorul lui.

Lucrul la acest proiect mi-a dat sens. Am construit încetişor, cu instrumentele pe care le-am avut aşa cum m-am priceput, citind şi studiind şi căutând peste tot informaţii şi ajutor.

Totul a culminat cu prima comandă primită. Am fost în culmea fericirii. Descoperisem lumina...aia de la capătul tunelului.

Apoi toate au început să se închege şi să crească asemenea unui copil iubit şi drăgălit.

Fiecare comandă primită îmi aduce bucurie. Pentru fiecare carte lucrez cu tot dragul, pentru că de fiecare dată retrăiesc acel moment în care eu am citit prima carte al cărei erou era chiar fiul meu. Uneori mă apucă plânsul când le fac, gândindu-mă la ce emoţii vor aduce atunci când vor fi deschise. Alteori mă rog. Mai ales când fac Un cadou special - cartea bebeluşului - mă rog ca şi pentru pruncii mei. Sau când sunt agitată şi nervoasă, mă opresc şi mă rog să mă liniştesc, pentru că vreau să pun în paginile cărţilor toată dragostea mea.

Uneori cânt şi de multe ori dansez. Toată energia frumoasă o aduc înspre aceste minunate cărţulii în care copiii, mari şi mici, devin eroi şi se bucură auzindu-şi numele într-o poveste doar a lor.

Acest proiect a fost pentru mine pasul spre libertate. Pentru că am învăţat atât de multe lucrând singură. Am învăţat să mă disciplinez, să lucrez cu clienţii, să fiu organizată, etc. Însă cea mai mare lecţie este cea a încrederii în sine. Cărţile personalizate m-au ajutat să mă ridic din întunericul în care eram toamna trecută şi să FAC singură ceva pentru mine. 

Am crescut şi eu o dată cu acest proiect, sunt mai încrezătoare, mai curajoasă, mai optimistă, mai puternică.

Toată recunoştinţa mea pleacă înspre voi, căci nimic nu ar fi fost posibil fără voi, cei ce alegeţi să comandaţi cărticele aici, pe acest blog.

Şi dacă, acum, pe vremea asta ploioasă, este cineva care îşi caută sensul şi direcţia, îl încurajez doar să facă primul pas, să reia acel proiect personal, abandonat de-atâtea ori şi să facă în fiecare zi, ceva, oricât de mic pentru el. Astfel, vor creşte mari împreună ca şi bucuria celor ce-şi aud pentru prima dată numele într-o carte doar a lor.

Mulţumesc cu recunoştinţă!

Ana-Maria

Februarie. Zăpadă. Vacanţă. Poveste.

Iată că ninge iar. Ştiam eu că vom mai primi în dar o ocazie pentru săniuş. Mi s-a părut prea scurtă iarna aceasta şi încă nu eram pregătită pentru primăvară. Eu încă tricotez fulare.

Şi mă bucur de atmosfera aceea de zis poveşti la ceas de seară, cu copii îngrămădindu-se în braţele noastre ca să fie cât mai aproape de miezul acţiunii din poveste.

Am început să-i urmăresc mai atent şi e minunat să-i vezi cum se deschid cu tot sufletul să primească darul poveştii.

Am avut ocazia să citesc unui grup de copilaşi de-a lungul mai multor întâlniri şi am observat aceeaşi deschidere în faţa poveştilor.

Chiar dacă fac altceva - desenează, se joacă sau construiesc lego, îi poţi simţi cum încet, încet se lasă cuprinşi de poveste şi vin înspre ea pe tăcute, în pace. Uneori, câte unul se mai ridică din locul lui şi vine să se uite la imagini sau să vadă paginile cărţii să vadă ce rând urmăresc ochii mei.

Îi simt cum ascultă, simt cum respiraţia noastră devine una singură şi simt cum intrăm cu toţii acolo, în acţiune şi vieţuim rând pe rând personajele.

Seara, acasă, e la fel. Când vine momentul poveştii, copiii se entuziasmează şi le simt curiozitatea - oare ce poveste vom avea astăzi? Şi trecem uşor din lumea zilei care abia s-a încheiat în cea a nopţii ce stă să înceapă. Şi, la fel, respiraţia noastră devine una singură şi simţim povestea cum se strecoară în suflete şi se aşează în chip minunat în lumea noastră interioară.

La un curs de pedagogie Waldorf, am aflat cum, atunci când li se citesc poveşti, copiilor nu li se dă apoi nici o explicaţie. Povestea se încheie blând şi se lasă apoi liniştea să se aştearnă peste ea. Apoi noaptea, în vis, copilul va retrăi povestea împreună cu Îngerul său păzitor care îi va lămuri orice legat de aceasta. Aşa-i că e minunat?

În această vacanţă o să citesc multe poveşti copiilor şi o să ne bucurăm de trena rămasă în urmă a Doamnei Iarnă.

 

Şi pentru voi avem, aici pe blog cărticele personalizate, numai bune să le trezească pofta de citit celor mici, mai ales că ei sunt personajele principale.

 

Vă îndemnăm să citiţi şi să zâmbiţi!

 

Viaţa e minunată!