Google+

vineri, 10 noiembrie 2017

Băiețelul și familia de pitici

Era deja seară. Și frig. Deși noiembrie fusese blând în dimineața acelei zile și soarele încălzise generos pe toată lumea, acum era tare frig. Porniseră încetișor către locul în care urmau să petreacă sărbătoarea lămpașelor, părinți și copii, călăuziți de glasul și pașii doamnei învățătoare. Băiețelul cu păr de aur mergea alături de colegii săi, dar își urmărea mama în mulțime, să se asigure că e pe urmele lui. Se îndreptau către un parc din apropierea școlii fiecare ținând lampionul făcut cu propriile mânuțe în care urmau să aprindă luminiță pe care să o ofere în dar piticilor care au grijă de natură pe timp de iarnă. Mama băiețelului cu păr de aur era tare impresionată de această sărbătoare și o aștepta cu aceeași emoție ca și copiii. Pe la jumătatea drumului, băiețelul se desprinse de lângă colegii lui și păși hotărât spre mama sa, care rămăsese ceva mai în urmă.
– Vreau să mergem acasă! Acum!
– Cum să mergem acasă? Păi e sărbătoarea lămpașelor.
– Da. O sărbătoare stupidă. Mi-e frig și mi-e foame și urăsc sărbătoarea asta. Vreau acasă.
Mama nu se așteptase la asta. Toată bucuria ei se împrăștia în aer ca picurii de ploaie care începeau să se pulverizeze în lumina felinarelor de pe stradă. Ce să facă acum? Se întreba care să fie sursa supărării lui. Totul părea în regulă mai devreme când ajunsese la școală. Cercetă să vadă despre ce putea fi vorba. Dar copilul cu păr bălai o ținea pe-a lui. Mama se necăji. ”De ce trebuia să-l apuce chiar acum? Cum să-l convingă să mai rămână puțin?” Tot schimbând replici, au ajuns la intrarea parcului, însă băiatul nu mai contenea cu nemulțumirile și cerea insistent să plece acasă. Au intrat în parc. Pini înalți se conturau în semiîntunericul serii și răspândeau un miros puternic de rășină. Ici și colo era câte un felinar care răspândea lumină atât cât să nu te simți în mijlocul pădurii. Ceata de copii o luase de-a dreptul prin iarba umedă și prin frunzele așternute covor la pământ. Frigul se întețea, însă entuziasmul creștea. Până și băiețelul nervos rărise protestele și trăgea cu urechea curios la ce urma să le spună învățătoarea.
– Bine. Stăm numai puțin, dar după ce aprindem lămpașul plecăm imediat.
În curând, glasurile gălăgioase ale copiilor s-au armonizat ușor, cântând împreună cântec de lumină:
Eu merg cu lămpașul în mână
Lămpașul de mine făcut!
Sus stele sclipesc bucuroase,
Lămpașul sclipește tăcut.
Lămpaș luminos
Sclipește voios,
Rabimbăr, rabambăr, ra-bum-bum-bum!
Doamna învățătoare trecea pe la fiecare și le aprindea lumânărelele din lămpașe. Băiețelul cu păr de aur îi arunca în continuare mamei priviri pline de protest. Mama era necăjită că acesta nu reușea să intre în starea de sărbătoare și îi părea rău că pierdea emoția momentului. Urma acum să ducă lumina pe la rădăcinile copacilor, să o dăruiască piticilor care aveau grijă de ei peste iarnă și să-și găsească un prieten copac.
– Știi, pe lângă arborii aceștia sunt familii de pitici. Ți-ar plăcea să găsim una?
– Nu cred așa ceva. Nu există pitici și oricum nu i-am găsi. Eu tot vreau acasă.
– Bine, mergem , dar oricum trebuie să-l așteptăm pe tatăl tău să ne ia. Hai până atunci să căutăm și noi un prieten copac.
Copilul se lăsă înduplecat și când auzi că alți colegi strigau că au găsit pitici, deveni dintr-o dată curios și se întreba dacă e adevărat. Căută și el un copac și când apropie lămpașul de tulpina acestuia, ce să vezi? Printre frunzele umede zări un pitic, doi, apoi încă unul până la o întreagă familie cu cinci pitici. Ochii îi sclipeau în lumina palidă a lămpașului. Era adevărat. Chiar erau pitici aici. Îi ridică de jos și-i înșira între palmele lui micuțe, cercetându-i cu băgare de seamă ca nu cumva să-i rănească. Îi măsură și văzu că sunt mamă, tată și trei copilași – la fel ca și el cu familia lui. Ce întâmplare! Zâmbea.
– Putem să-i luăm cu noi?
– Cred că da. Uite! Și ceilalți copii și-au găsit pitici.
Privea în jur cu încântare și apoi cu drag la piticii lui. Îi așeză cu grijă în buzunar. Au îmbrățișat copacul și i-au mulțumit. Au pornit apoi sa caute și pe la alți copăcei. Ceata de copii cercetase cu amănuntul prin tot parcul și părea că fiecare își găsise câte o familie de pitici. Dar, când au privit cu atenție la rădăcina unui alt copac au găsit un piticuț mic, mic de tot, cât o unghie de mic. Că e de mirare cum de l-au văzut. Băiețelul l-a ridicat cu grijă.
– Sărăcuțul! S-a pierdut de familia lui. Nu-i nimic, mititelule. O să am eu grijă de tine.
L-a așezat alături de ceilalți pitici în buzunar, gândindu-se că trebuie să fie tare speriat că s-a rătăcit de ai lui.
Parcul era împânzit de lămpașe luminoase care sclipeau voioase în mâinile copiilor însuflețiți de căutarea piticilor. Ploaia măruntă și rece părea să nu răzbească bucuria pruncilor, iar părinții se încălzeau și ei din râsetele celor mici. În lumina plăpândă a felinarelor din parc, câteva mame împărțeau fursecuri și turtă dulce și copiii primeau în dar de la învățătoarea lor câte o pietricică magică, semn al anotimpului rece ce urma să înceapă. Dar din dar, se țesea o pânză nevăzută de lumină și iubire între sufletele celor prezenți.
– Până la urmă nu a fost rău deloc la sărbătoarea lămpașelor. Acum hai să-i ducem pe pitici acasă.
Și porni hotărât prin ploaie către poarta parcului. Nu mai rămăsese nici urmă din furia și revolta lui. Acasă și-a petrecut seara întreagă cu piticii: tatălui pitic i-a confecționat o mantie și pe piticul mic cât unghia l-a încredințat mamei pitic. Mai târziu, i-a luat cu el în pat și a povestit până târziu cu mama lui despre copiii care rămân fără familii, despre cum uneori simte că locul lui nu e aici, pe planeta asta și îi este extrem de greu cu sentimentul acesta, despre plâns și cât de vindecător este să plângi bine câteodată, despre cum s-a făcut Dumnezeu și de când există El, despre planete și galaxii. Apoi au calculat câți ani o să aibă el când mama va avea 99 și s-a gândit că la 73 de ani nu prea o să-i poată fi de ajutor mamei. Au hotărât în final să construiască o căsuță familiei de pitici și să facă un film despre ei … tatăl pitic era director la fabrica de ciuperci…
Băiețelul cu părul de aur adormi cu familia de pitici lângă el. Peste ei, lumina blândă a lămpașului trimitea raze plăpânde, mângâietoare și vindecătoare.

marți, 7 noiembrie 2017

Legenda Sfântului Martin

E început de noiembrie și ne pregătim de sărbătoarea lămpașelor. Copacii sunt aproape complet desfrunziți, ziua e tot mai scurtă, iar noi intețim focul interior ca să compensăm lumina tot mai puțină din exterior. Afară e din ce în ce mai frig și căldura caselor devine tot mai îmbietoare. Îmi amintesc de soba din casa bunicilor și de zilele geroase în care ajungând la ei, mă grăbeam să-mi pun picioarele înghețate drept în gura sobei și rămâneam cu privirea pierdută în flăcările jucăușe ce spuneau povești de iarnă. Îmi lipsește asta uneori. 
Iarna căutăm căldura și pe vremuri, iarna, se țineau șezători pe la gospodarii satului, prilej de comuniune și apropiere sufletească. Pentru că nu doar trupul are nevoie de căldură, ci mai ales sufletul. 
Link foto

Și la școala Waldorf, clăcile devin mai dese în anotimpul rece, iar în perioada aceasta se confecționează lămpașe, pitici de lână sau de fetru, zâne ale toamnei și toate sunt legate de sărbătoarea Sfântului Martin care celebrează compasiunea umană, darul, lumina și iubirea. De aceea copilașii merg să ducă lumină piticilor care coboară în pământ să aibă grijă de rădăcinile plantelor, de boabele semănate din toamnă, de sufletul pământului. Și așa cum ei au grijă ca pământul să rămână cald în interior, și noi, oamenii, suntem datori să încălzim sufletele, fiind buni, grijulii, iertători cu ceilalți dar și cu noi înșine. Pentru că în fiecare dintre noi arde o lumină pe care trebuie să o ținem aprinsă. Iar lumina și iubirea sunt singurele pe care dăruindu-le, le înmulțim.
Iată, despre asta ne vorbește și legenda Sfântului Martin. Preiau una dintre versiuni aici și sper să vă umple sufletele de căldură și lumină. 

Link foto

Legenda Sfântului Martin

Era o zi de noiembrie. Nori grei, cenuşii acopereau cerul. Un vânt îngheţat smulgea ultimele frunze uscate din copaci şi le mătura înaintea sa. Pe un drum de ţară din Franţa călărea un grup de tineri. Veneau din Italia. Din porunca Împăratului, cavalerii erau pe drumul spre noul lor loc de serviciu. Trebuiau să se grăbească, dacă voiau să ajungă în următoarea localitate înainte de căderea nopţii. Începu să plouă violent. Din cauza frigului, pământul începuse să îngheţe şi deveni dintr-o dată neted şi alunecos. Călăreţii trebuiau să fie atenţi să nu le alunece caii şi înaintau foarte încet. Când începu să amurgească, unul dintre ei deveni nerăbdător şi spuse:
– Vedeţi oraşul din zare? Trebuie să fie Amiens. Trebuie să ne grăbim, în curând seînchid porţile.
– Are dreptate, spuse un altul; caii noştri se pot odihni întreaga noapte, aşa că nu trebuie să-i cruţăm acuma. Haideţi mai repede! Bărbaţii îşi îmboldiră caii. Doar unul dintre ei nu voia să se grăbească şi rămânea tot mereu în urmă. Era tânărul cavaler Martin. El avea grijă de calul său cel credincios, care îl slujea de atâta vreme aşa de bine. El prefera să călărească precaut pe drumul prost şi îngheţat şi avea grijă ca animalului său să nu i se întâmple nici un rău. În curând, camarazii săi nu se mai zăriră.
Vântul se înteţi, ploaia se transformă într-o zăpadă deasă. Fulgii de zăpadă îl loveau pe Martin în faţă ca nişte ace. El se învălui şi mai strâns în mantia sa. Ţinea strâns hăţurile cu mâinile rebegite de frig. Era deja întuneric, când Martin ajunse la Amiens. Poarta cea mare a oraşului era încă deschisă. Când voi să treacă prin ea, calul său se opri brusc. Cavalerul trase de hăţuri, dar calul nu se urni din loc. El îl ciocăni pe gât şi îi vorbi. Nu ajută la nimic. Calul său nu făcea nici un pas mai departe. Atunci Martin coborî de pe cal şi abia atunci zări un om sărman, care căuta adăpost de vânt şi vreme într-o nişă a zidului ce înconjura oraşul. Avea pe el doar câteva zdrenţe şi tremura de frig. Martin, care pe drum împărţise adesea pomeni oamenilor sărmani, nu mai avea acum nimic decât veşmântul de cavaler şi mantia sa călduroasă. Voia să-l ajute şi pe acest om. Fără să ezite, îşi luă sabia şi tăie mantia în două. O jumătate o dădu omului sărman, iar pe cealaltă şi-o puse peste umeri. Repede şi fără să aştepte mulţumire, se urcă din nou pe cal şi călări mai departe, căutându-şi tovarăşii. Îi găsi într-un han mare. Acolo stăteau cu obrajii înroşiţi în faţa paharelor de vin şi rachiu, beau şi cântau. Când Martin se apropie de ei, unul spuse:
– Ia te uită, a venit şi Martin! Însă altul îl împinse într-o parte şi şopti:
– Taci, e ceva cu Martin! Uită-te la mantia lui! Când observară că Martin mai avea doar o jumătate de mantie, se uitară surprinşi unul la altul. Ce se întâmplase? Unuia dintre cavaleri îi fu ruşine că se grăbise împreună cu ceilalţi, fără să se uite în jurul său. El întrebă:
– Este posibil ca tu să-ţi fi împărţit până şi mantia, pentru a ajuta un sărman? Martin răspunse cu simplitate:
– Da, dar am procedat aşa cum aş fi făcut-o pentru un frate. În noaptea aceea, pe Martin îl trezi o lumină strălucitoare. Hristos îi apăru cu înfăţişarea omului sărman. El purta jumătatea de mantie, şi le spunea Îngerilor:
– Martin m-a îmbrăcat. Această trăire l-a impresionat pe Martin până în adâncul inimii. S-a simţit chemat să slujească creştinismul. S-a lăsat botezat şi şi-a încheiat, cât mai repede posibil, serviciul decavaler. A acţionat altruist între oameni, din bunătatea şi iubirea sa. Mulţi cavaleri i-au urmat exemplul.

(După vechi legende despre sfântul Martin.)


vineri, 20 octombrie 2017

Ritmul săptămânii

Astăzi m-am gândit că a venit vremea să mai și scriu. Vreau să vă scriu despre ritm și importanța lui în viața copiilor dar și a părinților. De când am intrat în școala Waldorf, am trecut deja de mai multe ori prin ritmul anului, al lunii, al săptămânii și al zilei, învățând împreună cu copiii să respir așezat și să mă bucur de fiecare clipă în parte. Doar că de fiecare dată descopăr noi nuanțe și înțeleg tot altfel, mai profund, sensurile ascunse în modul de desfășurare al activităților în grădinița și școala Waldorf și privind în urmă, la cât de frumos au crescut copiii aici, îmi dau seama că tot pe atât de minunat s-a îmbogățit și sufletul meu.
Privesc acum în urmă la cei aproape zece ani de când sunt părinte și la toate zbaterile și prefacerile prin care am trecut. Nu e ușoară deloc meseria asta și e important să fim blânzi și iertători cu noi înșine, pentru că oricât ne-am strădui, este loc întotdeauna de a face și mai bine. Așa că las deschisă portița sufletului pentru noi descoperiri. Însă acum, pot spune că respectând ritmul și creând ritualuri în viața copiilor poate aduce liniște și armonie în mijlocul familiei și poate duce la evitarea multor situații de genul crizelor de isterie ale copiilor. 
O să scriu despre cum aplic acum, cu fetița cea mică, ceea ce am învățat la grădiniță, de la educatoarele fiicei mijlocii.
Pornind de la ritmul anului, care curge când mai liniștit, când mai năvalnic, când mai senin și luminos, când mai întunecat și furtunos și coborând pe firișor, până la luni, săptămâni, zile și ore, am înțeles că fiecare activitate care se face cu copiii are înțelesul ei și se așează într-un anume fel în suflețelul lor. 
Să luăm, de exemplu, zilele săptămânii. Fiecare zi are o energie a ei și nu întâmplător fiecăreia îi corespunde câte un astru din sistemul nostru solar.

Luni e ziua Lunii și a înțelepciunii. A înțelepciunii venite din memoria noastră - Luna e păstrătoarea amintirilor tuturor generațiilor, a moșilor-strămoșilor, dar este și cea care influențează modul în care lucrăm cu emoțiile noastre. Când băiatul nostru era mai micuț, așa cam la patru anișori, am avut intuiția să îl pun o dată să își deseneze furia. Asta l-a ajutat să elibereze ghemul de fire încâlcite pe care îl simțea în stomac și să revină încet la o stare de calm. Am aflat apoi că este o tehnică destul de des folosită. Așa că lunea, de ziua lunii, desenăm. Desenăm aduceri aminte, emoții, curcubeie și furtuni, sori și nori, zâne și unicorni. 

Marți este ziua lui Marte - se cunoaște după fapte! Marte este acțiune, lucru făcut cu propriile mâini, corpul în mișcare, inițiativă transformată în faptă. Așa că marțea lucrăm, meșterim, făurim. Și avem o listă lungă cu activități de făcut: hrănitoare pentru păsărele, căciulițe și hăinuțe pentru păpușele, căsuță pentru zâne, tablouri de toamnă cu frunze și fructe uscate, piticuți din lână și din fetru și câte și mai câte ne-or mai veni în minte să le ducem în faptă. Important este să le dăm de lucru mânuțelor harnice.



Miercuri mintea o hrănim, lui Mercur îi mulțumim. Mercur este asociat cu mobilitatea, istețimea, intelectul. Așa că miercurea ne găsim de lucru cu tot felul de joculețe care stimulează mintea și motricitatea: potrivire de forme și culori, lucru cu plastilină sau ceară, jocuri de sortare, puzzle și altele.

Jupiter ne-nvață Joi să fim buni și iubitori. Joia era la grădiniță una din zilele cele mai iubite ale săptămânii. Mai ales de către părinți. Pentru că de cum pășeam pe hol, ne întâmpina mirosul blând al pâinii coapte și știam că puiuții noștri ne așteaptă cu pâinica făcută de mânuțele lor. Nu am mai mâncat așa pâine bună nicăieri. Și nici nu am mai trăit bucuria de a împărți în patru sau în cinci o bucățică de pâine cât o palmă de copilaș. ”-Să-i păstrăm o bucățică și lui tati!” Și-i păstram. Despre asta este joi - despre bucuria de a împărți cu alții bunătatea lumii. Și de aceea facem pâine cu sufletul și îi păstrăm și lui tati. 



Și Frumosul are-o zi, Vinerea este, să știi! Venus este despre frumos, despre artă și creativitate, așa că vinerea suntem artiști și pictăm. Ne lăsăm surprinși de cum culoarea prinde viață și pensula alunecă pe foaie dând naștere vreunui animăluț sau copăcel sau unui curcubeu. Uneori, de cele mai multe ori, rămân simple pete de culoare, fără noimă și finalitate, dar pline de semnificații pentru suflet. Pentru că timpul petrecut împreună în astfel de momente este de neprețuit.

Apoi sunt zilele sfârșitului de săptămână. Sâmbăta sub influența lui Saturn și Duminica Soarelui. Poate nu întâmplător sâmbăta e zi de curățenie și reorganizare, de distribuire a sarcinilor și responsabilităților, de revizuire și planificare. Saturn este cel tare priceput la astfel de treburi. După săptămâna de lucru în care fiecare a fost prins în activitățile de la școală, grădiniță sau job, sâmbăta vine momentul în care toți ai casei se regăsesc împreună și profită de ocazie pentru a-și pune energia în folosul căminului. 
Iar Duminica este ziua în care celebrăm lumina din noi. Odihnim trupul și dăm glas inimii. Ieșim în drumeții și ne bucurăm de Soare, de lumină. Uneori mergem la biserică și povestim cu îngerii. Ne bucurăm de noi înșine și de cei dragi.

Înlănțuind astfel activitățile, de-a lungul timpului, copilașul reușește să înțeleagă că există o ordine în lumea aceasta și se simte în siguranță. Se așează în suflețelul lui un sentiment de pace care îl ajută să pășească încrezător către o nouă zi. Și cu timpul învață să se autodisciplineze, să își organizeze singur activitățile. Pentru că ritmul duce la disciplină dar într-o manieră blândă, fără a impune ceva, iar copilul se autoeducă și se adaptează pe nesimțite, fără zbatere. Și își află locul în lume, pentru că ”este recunoscută de către toate sistemele antropologice corelația strânsă a ritmurilor biologice umane cu marile ritmuri diurne, lunare, anuale și cu cele condiționate de segmente specifice ale existenței  ritmurile de înnoire a celulelor organismului, ritmurile organelor, etc. Bazându-se pe această cunoaștere profundă a ființei umane și a legăturilor indisolubile cu natura și cu universul, Rudolf Steiner și-a fundamentat sistemul pedagogic pe o respectare și o aplicare generală a ritmului în educarea armonioasă și sănătoasă a copilului.” - extras de aici.

Îmi voi face timp să scriu și despre ritmul zilei, al lunii, al anului. Acum am vrut să vă împărtășesc din experiența noastră cu ritmul săptămânii. 

Aștept în comentarii să împărtășiți din experiențele voastre legate de organizarea activităților cu copiii. 


luni, 26 iunie 2017

Dorințele verii

Uraaa! A venit vacanța mare! Cu soare, cireșe la urechi, pepene roșu plin de savoare și răcoare, vizite la bunici, călătorie la mare, drumeții la munte, leneveală, plictiseală, joc și voie bună. Când eram mici și se făcea 15 iunie ne urcam în autobuz și pe-aci ți-e drumul către bunici. Toată vara o petreceam acolo și până la începutul lui septembrie ne transformam de fiecare dată din puiuții plăpânzi de oraș în copii arși de soare și de vânt, cu tălpile bătătorite și pline de colbul drumurilor de țară, cu obrajii roșii și părul fluturând și cu sufletul îmbogățit de mulțimea de aventuri de peste vară. Simțurile noastre erau atât de variat stimulate încât ne umpleam de voioșie și plecam de-acolo cu tolba plină de amintiri. Odată cu trecerea anilor, cel mai mult am ajuns să prețuiesc libertatea trăită acolo. Deși tataia nu ne lăsa tot timpul să umblăm hai-hui, aveam partea noastră de hălăduit pe dealuri, prin gârle și pe bahnă. Să explorezi lumea de capul tău, cu vântul prin plete, soarele în obraji și inima săltând în piept, plină deopotrivă de temeri și curaj, mi se pare unul din cele mai minunate daruri pe care le-am primit de la viață. Lumea aceasta de care vorbesc nu era decât un sat din Moldova, dar pentru copilul de atunci, era, pe timp de vară, întreg universul. Un univers cu miros de fân și ploaie, colorat în curcubeie, cu aromă de plăcinte calde, abia scoase din cuptor, cu mâțe leneșe uitate la soare, cu apă rece din fântâna din fața casei și apus roșiatic de soare în lumina căruia sunau tălăngile vacilor ce se întorceau din cireadă, cu colbul drumurilor moale și fin și încă multe altele. Sunt multe senzații care mi-au pătruns în suflet în vremea verilor la bunici și sunt recunoscătoare că am copilărit acolo.
Astăzi, însă, mi se pare că s-a redus porția de libertate de care se pot bucura copiii și vârsta la care pot începe să exploreze a mai crescut. Și când locuiești într-un oraș mare cu atât mai mult. Toate ieșirile, inclusiv la parc, sunt planificate și organizate și se întâmplă după orarul casei. Așa că stând în oraș, neavând bunicii lângă noi și fiind aproape mereu singură cu cei trei copii acasă, trebuie adesea să investesc efort în a găsi activități și modalități de petrecut timpul liber care vara devine prezent continuu. 
Și iată, am găsit pe net, pe pagina de facebook a Kristinei Kuzmic această idee pe care am preluat-o și adaptat-o și la care copiii au participat cu încântare. Se numește Summer Bucket List. Noi am adaptat-o și i-am zis ”Dorințele Verii”. Am atacat paharul cu creioane colorate și am purces la scris. A ieșit asta:


Copiii au fost foarte bucuroși și abia așteaptă să revină acasă pentru a bifa câte o nouă activitate. Până mai ieri, se plângeau că se plictisesc. Acum au ceva pe care să se concentreze și când îi apucă plictiseala fug repede la listă să își caute ceva de lucru. Unele sunt complexe și le facem împreună, toată familia, dar altele, cum ar fi cititul, croșetatul (vrem să croșetăm o sacoșă pentru minge), v-ați ascunselea, le pot iniția singuri și se și bucură că le pot bifa. Singurul neajuns este că generează atâta entuziasm că vor să le facă pe toate deodată. Dar se temperează după primele două-trei zile. 

Și pentru restul zilelor de vară am găsit în Cursul de Sânziene al Dnei Ileana Vasilescu această imagine bună de listat și de pus în ramă pentru inspirație:


Când o să am vreme, vă scriu și despre acest curs și minunile pe care le-a adus în viața noastră.
Până atunci, să aveți o vacanță plină de frumos și voie bună!

Voi ce idei de vacanță aveți? Le puteți scrie în comentarii să ne mai inspirăm și noi.


marți, 21 martie 2017

Despre simțuri și a fi întreg

Foto

Am citit de curând o carte minunată despre simțuri - Cele 12 simțuri și educarea lor de Ileana Vasilescu. Cartea în sine e ca o revelație, pentru că deschide perspective asupra unor aspecte la care nu m-aș fi gândit vreodată și m-a ajutat să înțeleg infinit mai bine rolul multor activități care se desfășoară în grădinița și școala Waldorf. Când am ales acest tip de pedagogie pentru copiii noștri, mai degrabă am intuit că este ceea ce se potrivește pentru noi; această carte m-a convins pe deplin că am făcut alegerea bună. Abordarea copilului ca om întreg - trup, suflet, spirit - a fost principiul de bază pe care îl împărtășim cu pedagogia Waldorf. Însă atât de puține știam despre cum se face asta. Iată, această carte mi-a revelat acest aspect vorbind despre cele 12 simțuri și cum se lucrează întru educarea lor astfel încât copilul să crească armonios și întreg.
Pornind de la principiile trasate pentru prima dată de Rudolf Steiner, autoarea ne vorbește despre cum experimentăm viața prin voință, simțire și gândire, viețuind în același timp trei lumi - cea pământeană prin corp, cea spirituală prin spirit și prin suflet și lumea Oamenilor, în care se întrepătrund spiritualul cu pământescul. 
Celor trei forțe sufletești - voință, simțire, gândire le corespund trei domenii senzoriale care descriu modul în care percepem și cunoaștem diversele domenii ale lumii în care trăim:

1. Simțurile voinței (de bază, volitive): - s. tactil, s. vieții, s. mișcării, s. echilibrului - ”cele patru simțuri de  jos dau ființei, prin trup, un sentiment sănătos de existență, prin simțăminte de încredere, stare de bine, libertate și liniște, în spirit, un fundament esențial pentru capacitățile sociale de mai târziu.” 
    
2. Simțurile senzoriale (de mijloc, sufletești, afective): - s. căldurii, s. văzului, s. gustului, s. mirosului
Simțurile de mijloc permit să avem conștiență de sine și ne dăruiesc simțământul existenței și echilibrului sufletesc.

3. Simțurile spirituale (superioare, ale gândirii sociale): - s. auzului, s. vorbirii (cuvântului celuilalt), s. gândirii (gândului celuilalt), s. Eu-lui (eu-lui celuilalt). Simțurile de sus sunt simțuri ale cunoașterii, sociale, spirituale și fac posibilă o trăire sănătoasă a vieții și o activitate spirituală bogată.

Ar fi prea mult să le dezvolt pe fiecare în parte și s-ar pierde mult din valoare. Recomand cu căldură să citiți cartea pentru a înțelege pe deplin dar și pentru a găsi metode de cultivare și exersare a fiecărui simț în parte.

Dar vreau să scriu despre cum am simțit cu adevărat gustul unui ou cremos și al unei roșii zemoase și fragede sau despre cum am mirosit vântul sau am urmărit cu mintea trează felul în care se înlănțuiesc pașii unul după altul atunci când mergem. Pentru că această carte nu este numai despre copii ci și despre oameni mari care au uitat să simtă. Pe măsură ce înaintam cu cititul, deveneam tot mai atentă la cum simt și la ce reverberații are asta în sufletul meu. Am avut deseori senzația că viața îmi scapă printre degete, că în goana de fiecare zi, ratez trăitul.

Am conștientizat că, așa cum zice autoarea, din simțul tactil se dezvoltă tactul comportamental și un simț al gustului bine educat duce la dezvoltarea gustului pentru frumos și al simțului estetic. Și că dacă acordăm mai multă atenție felului în care mâncăm, poate că ne-am hrăni cu adevărat și nu am mai alerga mereu după noi și noi senzații care să umple golurile sufletești adunate de-a lungul timpului. 
"Că oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși" - ancorați din ce în ce mai mult în material, pierdem din vedere felul în care perceperea lumii prin simțuri ne modelează de fapt sufletul. Și când aceste percepții sunt trunchiate sau viciate, ne înstrăinăm tot mai mult și de ceilalți și de noi înșine. 
Cu toții ne dorim conectare, înțelegere din partea semenilor, dovezi de bun simț, căldură și empatie, dar separăm copilul de mamă la naștere și îl privăm de îmbrățișări când e mic, ca să nu se răsfețe. Apoi îl înconjurăm cu plastic și ecrane și mai târziu ne întrebăm de ce e atât de rece și insensibil și de ce tinerii nu mai cedează locul în autobuz.

Cu aceste gânduri am început să mângâi copaci și să simt texturile diferite ale acestora, să caut pânze moi și plăcute la atingere pe care să le țin în preajma copiilor, să fiu mai atentă la cum îi ating pe copii și să o fac mereu cu blândețe, chiar și în cazul acțiunilor mecanice - îmbrăcat, spălat, etc. 
Mă uit și la mine și la cum mă simt în raport cu lumea. Conștientizez cât de mult au legătură afecțiunile pielii cu modul în care s-a dezvoltat simțul tactil și că un copil nemângâiat poate crește nesigur și fără curaj. Mă gândesc cu tristețe la fiul meu pe care l-am culcat separat de când era bebeluș ca să fie încrezător și disciplinat. Îl îmbrățișez cu și mai mult suflet acum. 

Atât de multe am înțeles în perioada aceasta și atât de mult s-a îmbogățit viața mea. Învăț în fiecare zi să ascult - vântul,  păsările,  un cântec ce răsună undeva în depărtare,  un clopot,  o ambulanță grăbită, vocea celui de lângă mine, vocea din interiorul meu și liniștea ce le cuprinde pe toate. 
Învăț să merg,  să pășesc prin viață cu îndrăzneală,  în echilibru și armonie și văd că uneori mă dezechilibrez, dar cu puțin efort mă redresez. Alteori mă ajută cineva și înțeleg ca nu sunt singură și îndrăznesc mai mult. 

Învăț să vorbesc cu rost și să aleg cuvintele cu grijă. Îmi dau seama cât de multă risipă de energie fac vorbind mult și fără sens. Înțeleg cum cuvintele lucrează în sufletul copiilor și mă strădui să le vorbesc gândindu-mă în același timp la copilul ce locuiește încă în interiorul meu. Îi vorbesc și lui cu blândețea pe care nu i-am arătat -o niciodată. 

Învăț să adulmec, să fiu conștientă de mirosuri, arome și cum se simt acestea nu doar în nări ci, mai ales în suflet. Îmi dau seama că mama trebuie sa aibă un simț al mirosului tare sănătos pentru ca mereu i-au mirosit situațiile neplăcute și oamenii ciudați.  Eu mai am de exersat. 

Nu m-am gândit niciodată ca văzul are legătură cu intoleranța, dar iată,  un simț al văzului insuficient dezvoltat duce la orbire interioară, la situațiile în care vezi doar ce vrei și refuzi pur și simplu să te uiți la ce nu-ți convine. Și dacă te îmbraci mereu doar în negru, ajungi sa vezi viața doar în aspectele ei întunecate. Poate ca am simțit eu ceva când mi-am zis ca anul acesta vreau să fiu colorată și să îmbrac totul în curcubeie de lumină.

Apoi, nu am conștientizat niciodată că atunci când trăiesc o stare de bine și mă simt plină de viață sau în momentele când mă simt fără direcție și că nimic nu are sens, viețuiesc de fapt simțul vieții, care atunci când este bine dezvoltat dă coerență și sens existenței. Simți că ai un rost pe lume.

Am putut, de asemenea, să înțeleg de ce copiii mici, preșcolarii, nu trebuie ținuți în loc, puși în bănci, închiși în pătrățel. Pentru că la această vârstă corpul lor este ca o muzică ce are nevoie să se unduiască, să zvâcnească brusc, să erupă, să pătrundă peste tot și astfel ei experimentează libertatea ființei, prin simțul mișcării. Când limităm mișcarea, îngrădim libertatea. Și un copil care azi este învățat să stea în banca lui, mâine nu va avea curaj să ceară prea multe de la viață.

Mergând pe o bârnă sau pe o bordură, stând într-un picior, mergând cu ochii închiși pot experimenta simțul echilibrului și asta mă ajută să găsesc și echilibrul interior. Și când e liniște în interior, devine liniște și în exterior. Câți dintre noi nu ne dorim să echilibrăm balanța între diverse aspecte ale vieții, dar de câte ori ne-am gândit că mersul pe o bârnă sau săritul de pe un picior pe altul chiar ne poate ajuta în acest sens?

Aș putea continua lista cu nenumărate exemple, dar vă invit să citiți cartea și să trăiți voi înșivă propriile revelații. 
Cred foarte tare ca metodele actuale de educare și creștere a copiilor ne îndepărtează foarte mult de esența noastră și că mult mai important decât antrenamentul pentru lumea orientată spre material în care trăim,  este să conștientizăm că frumusețea vieții se trăiește cu sufletul. 










joi, 9 februarie 2017

Cărțile primăverii

Bine ne regăsim!

Suntem deja în februarie, dar ce an! Nu? Multă agitație și intensitate în aceste prime 40 de zile ale lui 2017. Eu am fost prinsă cu toți trei copiii cu muci, streptococi, dinți în creștere și tot felul de croncobauri care parcă nu-și mai găsesc drumul înapoi de unde au venit. Și pentru că am prins totuși o dimineață liniștită, am zis să intru repede să scriu câteva rânduri despre cărțile primăverii. 

Prima este Pas în Doi - pentru că februarie este luna în care sărbătorim iubirea, chiar de două ori. Așa că de Valentin sau de Dragobete, această poveste plină de farmec poate fi un bun prilej de a sta împreună la un pahar de vin și a recapitula viața voastră împreună cu cel iubit. Poate fi oferită și ca dar de nuntă sau la aniversarea anilor de căsătorie. Se potrivește celor romantici, care se pot lăsa purtați de fantezie și gustă poveștile cu prinți și prințese. 
Povestea din această carte este cu castele, cu prinţi şi prinţese, cu elfi şi spiriduşi. Este o poveste care te duce într-un tărâm de vis, o lume în care Iubirea vindecă orice rană şi astâmpără orice durere.



Un cadou special de 8 Martie este a doua carte a primăverii. Știu, încă ninge, dar vă asigur că nu mai e mult și primăvara chiar va veni. Îi reușește de fiecare dată. Cartea specială pentru ziua mamelor este un cadou care se duce direct la suflet. Este un bun prilej pentru orice copil să-și arate iubirea și prețuirea pentru cea care s-a dedicat trup și suflet misiunii de a-l crește și a-l călăuzi prin lume. Orice mămică va fi impresionată și emoționată până la lacrimi citind această poveste. 
Cartea poate fi oferită mamelor de orice vârstă. În goana noastră prin viață, uităm adesea să ne mai oprim să prețuim ceea ce contează cu adevărat. Această poveste este un mod frumos de a ne arăta aprecierea și recunoștința mamelor noastre. 

"Îmbrăţişeaz-o pe mama, ori de câte ori simţi nevoia, arată-i recunoştinţa ta, nu numai atunci când vrei să îi mulţumeşti pentru ceva anume. Va aprecia cel mai mult aceste daruri care vin din inimă. Şi spune-i doar atât: TE IUBESC, MAMA!"

*Cartea are aceleași ilustrații ca și Un cadou special (povestea bebelușului în primul an de viață) dar povestea este special concepută pentru 8 Martie și pentru mame. 


Și pentru că aprilie nu e chiar așa departe, las un rând și despre povestea dedicată sărbătorii pascale - O poveste de PaștiEste o carte încântătoare plină de energia primăverii care va aduce zâmbete pe buzele întregii familii şi care se va dori recitită de multe ori. Este numai bună de strecurat în coşuleţul cu daruri de la iepuraş atât pentru copii mici cât şi pentru cei mari. Și, la fel ca și cărțile de Crăciun și aceasta se potrivește pentru orice vârstă, atât timp cât sufletul nostru de copil se poate bucura de poveste indiferent de anii pe care îi poartă trupul. Așa că, îndrăzniți și comandați!
Pentru o primăvară plină de povești și de daruri minunate sunt aici și aștept comenzile voastre. Vă doresc zile senine, pline de lumină și de bucurii. 

Cu drag,
Ana-Maria








miercuri, 16 noiembrie 2016

Nu ai inspirație, ia o dedicație!

Da! Se întâmplă. Îmi amintesc cum în clasa a XI-a fiind, m-am scuzat la profa' de română că nu mi-am scris tema pentru că nu am avut inspirație. Și m-a iertat. Am iubit-o nesfârșit pentru asta. 
La cărțile personalizate, pe prima pagină apare o dedicație pentru copilaș (sau cine primește cartea în dar). Unele dedicații sunt elaborate, căutate cu atenție, studiate. Însă se întâmplă și ca oamenii să nu găsească pur și simplu o formulă magică și de multe ori să mă întrebe ce e mai potrivit să scrie? 
Așa că m-am gândit să fac o selecție, dintre cele folosite de-a lungul timpului, și să v-o las aici pentru zilele cu mai puțină inspirație. 


Înainte de asta, cred că e bine să vă scriu și câteva informații legate de aspectele tehnice. 

Așadar: 

- paginile cărții nu sunt foarte mari, așa că e bine ca dedicația să nu fie foarte lungă. Soluția pentru cazul în care nu vă puteți abține este că micșorez fontul ca să încapă.

- pe prima pagină apare scris: ” această carte este scrisă special pentru numele copilului” - așa că o dedicație de genul ”pentru Ioana” nu prea se potrivește. 

- este bine să se completeze totuși ceva în câmpul ”dedicație” din formularul de comandă, altfel, pun eu una de la mine și poate nu o să vă placă. Uneori sun să întreb, alteori nu am timp, așa că pun un standard ”cu mult drag” care e mereu la îndemână.

- se pot folosi ca dedicație și poezii, citate, maxime și cugetări. 

Să vedem acum, exemplele de care vă scriam mai sus.

Cel mai des folosite sunt cele clasice: ”cu toată dragostea”, ”cu mult drag”, ”pentru un copil minunat”, ”pentru o fetiță nădrăvană”, etc. Acestea se pot folosi la oricare model de carte, singurul lor specific fiind iubirea împărtășită.



Iată și câteva exemple mai elaborate:

”Cu toată dragostea pentru cel mai minunat copil. Să îţi fie viaţa o călătorie lungă şi lină cu multe împliniri, momente speciale, oameni dragi alături! Să îţi împlineşti cele mai măreţe vise şi să te bucuri mereu ca un copil de fiecare obiectiv atins. Întotdeauna crede în tine şi în visele tale! Te îmbrăţişăm şi te iubim!”

”Bucură-te de fiecare clipă a tărâmului magic al copilăriei şi nu uita să visezi, astfel viaţa va fi mai frumoasă!”

”Cu multă dragoste,pentru o prințesă care a colorat lumea cu zâmbete si fericire!”

”Să fii veșnic înconjurat de iubire și veselie și toate drumurile să-ți fie line. Te iubim :)”

”Când iubești o floare care se află pe o stea, e plăcut, noaptea, să privești cerul. Toate stelele sunt înflorite.”

”Pentru fetița care a dat sens vieții pe pământ!”

Ingredientul comun este iubirea exprimată fără reținere.

Dedicațiile pentru cartea Un cadou special seamănă cu urările care se fac la nașterea sau la botezul copilașului, fiind un cadou care se face la începutul drumului prin viață. Câteva exemple:

Ursitoarele să-ţi pună,
Colo sus o vorbă bună
Să creşti mare, sănătoasă,
Să fii bună şi frumoasă !

Să-ţi păstrezi zâmbetul cald, sufletul pur şi lumina în priviri ca în prima zi când ai vazut chipul drag al mamei. 
La mulţi ani, copil frumos!

Să plouă-ncet deasupra ta cu picături de fericire,
Să fie visul tău un zbor de împlinire;
povara vieții să-ți fie car de sănătate,
să-ți fie sufletul scăldat în stropi de bunătate,
să ai oricând în drumul tău un soare zâmbitor,
să ai alături chipuri dragi și-un înger păzitor!
Pentru micul nostru luptător, 

(luptător pentru că s-a născut prematur. Bravo luptătorule!)

Mai sunt și mesajele clasice - ”Bine ai venit în viața noastră” sau ” Mulțumim că ne-ai ales să-ți fim părinți” care sunt la fel de potrivite spre a rămâne în amintire pe prima pagină a cărții.

O categorie aparte este legată de cartea Pas în doi, cea pentru miri, îndrăgostiți, aniversarea căsătoriei. Și am aici câteva dedicații foarte frumoase și inspirate. Iată:

"Lucrurile lumii acesteia
Sunt bătute de vânturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vântului şi aşteaptă.
Despărţită de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vârful catargului,
E stăpâna urgiei şi-a largului..."
(Radu Stanca, "Argonautica")

"Toate ale voastre cu dragoste să se facă"

”Nicăieri nu poate fi omul mai fericit decât în mijlocul familiei sale. E ușor a te însura, dar greu a face o familie. E nevoie ca doi oameni să îndrăznească să lase o viață și să înceapă alta – încrezători, răbdători, iubitori și cu puterea de a rezista încercarilor anilor. Toată viața să fiți ca în prima zi! Să aveți parte de ințelegere, iubire și să fiți uniți întotdeauna! Iar toate aceste lucruri să le trăiți alături de copiii voștri până la adânci bătrâneți!”

Bineînțeles că și ”casă de piatră” este mereu la îndemână și se potrivește perfect cu ocazia. 

Și, pentru că suntem în plin sezon de pregătiri, am lăsat la sfârșit dedicațiile pentru cărțile de Crăciun.
Nu știu de ce, dar întotdeauna este un strop de magie în plus în  aceste minunate cărticele pregătite pentru sărbătorile de iarnă. Se pare că apropierea Nașterii Domnului sădește în inimile noastre mai multă bucurie și sentimente frumoase. 

”Moșul îți doreste să îți păstrezi mereu suflețelul la fel de curat și zâmbetul la fel de colorat. Nu uita niciodată că ești înconjurată de o mulțime de oameni care te iubesc.”

”În această noapte magică a Crăciunului îți dorim ca binecuvântările lui Dumnezeu să plutească întotdeauna desupra ta ca niște fulgi de nea și să se așeze ușor, în orice colțișor al lumii tale! Crăciun Fericit!”

”Viaţa e frumoasă atunci când visurile nu au limită, bucură-te de fiecare clipă a tărâmului magic al copilăriei şi învață să visezi și atunci când vei creşte, astfel viaţa va fi mai frumoasă. Cu multă dragoste, Moș Crăciun”

”Învață să visezi și cu ochii deschiși, trăiește copilăria visând iar viaţa să îți aducă bucurii ca în cele mai frumoase visuri. Cu drag, Moș Crăciun”

Acestea au fost doar câteva exemple. Puteți alege să le folosiți direct sau să le lăsați să vă inspire și să le creați pe ale voastre. Important este să vă lăsați purtați de sentimentele frumoase care vă determină să dăruiți în primul rând. Astfel, vor veni și cuvintele potrivite. 

Cu mulțumiri și bucurie că faceți parte din această comunitate,

Ana-Maria